Cind am vazut prima oara camasile lui Nicu Ilie, am pus o intrebare nefericita: de ce camasi? Artistul a inceput sa explice ca asa si-asa, ca pentru el camasile sint ca niste prajituri, ca e un mod de exprimare personal etc. Pe urma m-am gindit ca seman cu un reporter de mina a doua trimis sa ia interviu unei trupe de muzica. De ce „Holograf“? De ce „Ura de dupa usa“? De ce „Fratii Petreus“? Pui intrebarea – si respectivii incep sa-ti explice din politete, plictisiti de o abordare atit de anosta. Adevarul e ca o data ce incepi astfel nu te mai poti redresa, si trebuie sa incerci prin orice mijloace sa salvezi aparentele. Discutia a decurs cum a decurs si am uitat-o aproape imediat. Pe urma mi-am pus cenusa in cap si am recunoscut ca am dat-o in bara. N-are nici o importanta de ce a pictat Nicu Ilie camasi si le-a expus la galeria H’art, nu e relevanta explicatia lui si nici n-ar putea sa fie relevanta. Ceea ce conteaza e receptarea mea ca spectator, interpretarea pe care o dau eu imaginilor.
Curatorul expozitiei, Dan Popescu, avertizeaza in prezentarea sa ca orice proza cu intentii explicative risca sa esueze in cazul lui Nicu Ilie, fiindca artistul incearca un „pariu“ cu privitorul. Aici, deja, drumurile se despart, iar problema se pune din alt unghi. Poate ca orice explicatie este inutila nu fiindca Second Hand e dincolo de cuvinte, ci fiindca nu sint foarte multe de spus.
Sa vedem.
Cred ca impresia de incomunicare vine din dezinvoltura cu care artistul asaza culoarea. Imaginea tremura, culorile se amesteca, ocrurile si griurile pulseaza, iar singurul element de coeziune e structura simplificata a unei camasi taranesti. Privitorul e liber sa personalizeze, sa aleaga epitete, sa compare. Ceea ce reprezinta cu adevarat un risc in cazul lui Nicu Ilie mi se pare sufocarea compozitiei, expresia excesiva – si nu ma refer la pasta groasa si abunde
