De vreo cîţiva ani, drumul meu spre slujbă trece pe lîngă un parc, disimulat între două blocuri, într-un cartier bucureştean care a dorit să rămînă anonim. Din cînd în cînd (adică între două vandalizări, dacă pot să folosesc acest cuvînt care întinează memoria unui popor migrator mult mai civilizat), parcul avea şi bănci pe care, dimineaţa, bunicile îşi făceau planul la mileuri şi pulovere. Păsările cîntau în copaci, beţivii se ascundeau după ei urmînd îndemnul naturii, iar echipajele de la salubritate treceau alene căutînd ceva reciclabil de dus la Remat - poate chiar ziua de ieri... Din păcate, idilicul se opreşte aici. De două zile, în parcul de care vă vorbesc a apărut un excavator. Sub excavator, o pată mare de ulei (apropo, ştiţi vreun utilaj de construcţii din care să nu curgă ceva, de preferinţă urît mirositor şi inflamabil?). În sfîrşit, lîngă excavator, un afiş: Aviz de construcţie. Obiectiv: Biserica Sfinţii Etc., Antreprenor: Cutare. Cu alte cuvinte, la revedere copacilor, bun venit fumului de tămîie şi lumînări (compoziţie exactă: dioxid de carbon 99,9%, har şi mîntuire 0,1%). Era oricum inevitabil: proaspătul absolvent de institut teologic cu pile la primărie avea şi el nevoie de o parohie, iar locatarii din cele două blocuri, în majoritate oameni în vîrstă, vor găsi mai utilă împărtăşania decît clorofila. Cu siguranţă Cel de Sus are să-i întrebe de ea, şi nu de vremea pierdută la umbră... Dar să nu credeţi că am ceva cu biserica. Nu e ea întîia care-a ridicat drujba. Terasele din parcuri, aprobate cu largheţe de primari şi viceprimari (care au astăzi destui bani să stea toată viaţa la aer curat, la munte), au fost primele care să se bucure la cei cîţiva metri pătraţi de verdeaţă ce apasă pe conştiinţa bietului bucureştean. Garajele din beton - mărturie în stîncă a abilităţii poliţiei de a prinde hoţii de maşini - s-au înfruptat şi ele din locul