La începutul secolului al XIX-lea, un vizitator german la Londra - pe atunci capitala economică a lumii - privea cu uimire la abundenţa de produse din magazine. Aici se găsesc de cumpărat, notează el, pînă şi lucruri care oriunde altundeva ar fi pe gratis, cum ar fi apa de băut. Ce observase vizitatorul nostru era un nou tip de societate, una în care comerţul devenise forma privilegiată a interacţiunii dintre oameni. Aceasta este forma de organizare pe care economiştii clasici au numit-o "societate comercială". Ea se caracterizează prin centralitatea banilor. În acest univers, aproape totul pare că se vinde şi se cumpără, iar obiectele se multiplică odată ce asupra lor acţionează atracţia schimbului. Încă din vremea în care acest fel de societate exista doar în imaginaţia filosofilor, ea a fost atacată pentru excesul de mercantilism. Chiar nu mai există nimic sfînt, care să pună o stavilă logicii comerciale? Oare omul nu se reduce pe sine ca fiinţă morală sub influenţa consumerismului? Acestea sînt critici binecunoscute, reluate în nenumărate forme din secolul al XVIII-lea şi pînă în zilele noastre. Disputa despre meritele sau viciile societăţii comerciale are o miză teoretică pentru că ea trimite direct la ceea ce ar trebui să fie raţiunea de a fi a corpului politic. Pe de-o parte, acesta poate fi gîndit ca o expresie a unui instinct social al umanităţii. Pe de alta, el ar putea fi derivat din interesele indivizilor, fiind, la limită, un produs al egoismului lor. Prima opţiune este, schematic vorbind, caracteristică filosofiei politice clasice, în vreme ce a doua descrie societatea modernă, capitalistă. Acesta din urmă ar fi, aşadar, una în care interesul individual ar prima asupra altruismului. Însă o observaţie mai atentă ne-ar arăta că lucrurile sînt destul de diferite. Majoritatea produselor care îl fascinau pe vizitatorul german sînt mărunte - bomboane,