Nu de mult mi-a fost dat să trăiesc pe pielea mea o ironie de proporţii cosmice. Un coleg român mi se plîngea de inerţie, de incapacitatea lui şi a colegilor săi de a trata subiecte importante în aşa fel încît publicul să vrea să fie atent la ce spun ei în emisiunile pe care le fac despre respectivele subiecte importante. Într-un e-mail destul de lung şi de liric îmi descria cum echipa pe care el o conduce este conştientă că nu face bine ceea ce face, tratîndu-şi temele în mod plictisitor, dar prezenta scuza destul de mediocră a inerţiei care, vezi Doamne, e mai frecventă decît gangrena în peisajul mediatic românesc. Motivul pentru care episodul respectiv reprezintă o ironie de proporţii cosmice îl constituie faptul că respectivul coleg făcea jurnalism economic de calitate cu cîţiva ani buni înainte ca Financial Times să se înfiripe ca ambiţie în mintea mea. Înainte ca eu să plec în Occident obsedat de dorinţa de a deveni jurnalist, urmăream ce făcea acest om la televizor şi visam să fac şi eu la fel, cîndva. Culmea culmilor este că, în urmă cu cîteva luni, îmi trimisese un material scris de el recent, care nu era cu nimic mai prejos de ceea ce aş putea citi în revista Fortune , de exemplu. Cu alte cuvinte, în ziua ironiei cu pricina trăiam o versiune a eternei poveşti a oului şi a găinii: eu, adică oul de odinioară, ascultam găina care se plîngea că nu mai ştie să clocească. Episodul respectiv m-a făcut să mă gîndesc într-o nouă lumină la problema mediocrităţii crunte care domină presa românească. Am avut în ultimele luni şansa să schimb păreri cu colegi români şi să aflu cîte ceva din grijile care-i frămîntă şi am ajuns la concluzia nesurprinzătoare că, deşi mulţi ar vrea să facă meserie ca la carte şi ar avea curajul inconştient necesar, mediocritatea copleşitoare a şefilor lor, manifestată prin lăcomie, nu îi lasă şi constituie un impediment mult mai impor