Nu-mi plac două lucruri: să umblu prin magazine şi să călătoresc cu metrourile cele noi. În ambele cazuri de vină sînt privirile. Vînzătoarele au priviri circumspecte, presante, condescendente. După ce te-au scanat îţi afişază un rezultat incontestabil: eşti un coate-goale. Paznicii din metrourile noi au privirile dure, ale unor oameni care s-au uitat mult la filme cu Steven Segall, au luat multe castane şi/sau capace în copilărie şi şuturi pe cale ierarhică prin fabricile în care au lucrat înainte. Pentru ei eşti ori un delincvent care a venit să distrugă ultima cucerire a civilizaţiei, ori un troglodit care ar merita cel mult să meargă cu drezina. Aşa că această varietate subterană de Robocop şi/sau erou civilizator vine la călători şi îi averizează să nu cumva să stea jos cu rucsacul în spate, pentru că fermoarele acestuia zgîrie scaunele (chiar dacă respectivul obiect duce lipsă de fermoare). Ce e de plăcut la complexele comerciale din afara Bucureştiului, gen Carrefour, este în primul rînd sentimentul că nu te urmăreşte nimeni. Fireşte că eşti controlat, există porţi care nu s-ar feri să piuie la nevoie, dar avantajul metodelor de supraveghere scumpe şi eficiente este că nu te simţi ca şi cînd cineva ar sta permanent cu ochii pe tine. Şi în general interacţiunea cu personalul magazinului este minimă. Într-un ev în care s-a dat independenţă să ajungă la toţi şi aici ţi se lasă libertatea de a hălădui de unul singur printr-o hală imensă împărţită în culoare de produse, care variază de la mobilă la pastă de dinţi şi scobitori, şi de a-ţi alege ce îţi pofteşte inima. Şi de a-ţi pune singur cumpărăturile în pungi după ce ai plătit la casă. În anumite zone, zonele electrocasnice mai ales, găseşti de obicei pe cineva căruia să îi pui întrebări asupra produsului şi care eventual să ţi-l probeze. Dar atît, în rest entitatea numită "cel care vinde" este la fel de n