1. Deontologia vînzătorului

şi a cumpărătorului În lumea occidentală se produce, materialmente, atît de mult încît comerţul a ajuns să aibă simultan nevoie de strategie şi filosofie, de metadiscurs şi puternice think-tank-uri. Concurenţa acerbă între producătorii de bunuri de consum similare (care apar tot mai mult pentru a crea necesităţi noi şi tot mai puţin pentru a acoperi nevoi obiective) amplifică şi ramifică într-un ritm aiuritor inovaţiile în domenii precum marketing-ul sau publicitatea. Cred că toată lumea e de acord: cumpărăm enorm. Pentru că se vinde enorm. (Mai ales după coma profundă în care s-a aflat negustoria în comunism, foştii supuşi ai sistemului înţeleg mai bine decît oricine realitatea tentaţiei de a achiziţiona - cel mai adesea în pofida severelor constrîngeri bugetare.) Orice supermarket oferă imaginea imparabilei determinări între creşterea ofertei şi frenezia cererii. De cîte ori nu ne simţim extenuaţi, la capătul unei "şedinţe" de cumpărături mai mult sau mai puţin necesare, în decursul căreia a trebuit să ne luptăm cu opţiunile, cu reclamele, cu preţurile? De cîte ori nu ne promitem o mai mare detaşare faţă de lucruri, pentru a evita o asemenea inutilă oboseală, propunîndu-ne ca pe viitor să aducem acasă doar ceea ce ne este cu adevărat necesar? De cîte ori nu cădem în capcana întinsă de negustori? Iată, aşadar, o primă frontieră. Este cumpărătorul doar beneficiar sau poate deveni şi victimă - a creatorului, respectiv a vînzătorului de produse noi? Se pune, sau nu, problema unei deontologii comerciale într-o economie liberă? Oricît ar părea uneori de justificată reflecţia că sîntem "prinşi" în plasa varietăţii materiale, nu putem considera oferta de tip capitalist drept imorală, din simplul motiv că procesul de producţie corespunzător dă de lucru atîtor oameni. Pe de altă parte însă, în relaţia directă cu clientul, comerciantu