În Iranul antic, al mezilor aflaţi sub domnia lui Cyaxar şi perşilor din perioada Ahemenizilor (sec. VII-IV î. H.), două cuvinte erau întrebuinţate pentru "paradis": pari-daeza în medă şi paridaida în persana veche. Cel dintîi a fost adoptat ulterior de babilonieni (pardesu), evrei (prdes) şi greci (paradeisos), iar cel de al doilea a fost transferat în elamită (partetas), utilizată ca limbă de cancelarie în Persepolis pînă în jurul anului 460 î. H.. Pari-daeza înseamnă "incintă", "împrejmuire", "loc închis" sau "loc îngrădit", sens implicat de pari, "în jurul", şi daeza, "zid". Concomitent cu înţelesul religios de "grădină a zeilor" sau "grădină a lui Dumnezeu", pari-daeza, paridaida şi variantele tardive au o multitudine de înţelesuri profane, legate de noţiunea de spaţiu vegetal privilegiat: livadă; vie; depozit de grîne; parc care conţine mulţi copaci, alei pentru plimbare, pavilioane şi surse de apă; parc regal sau parc imperial, aflat în imediata vecinătate a palatului monarhului; parc destinat acţiunilor cinegetice săvîrşite de monarh şi curteni, unde copacii coexistă cu animalele sălbatice, iar experienţa vînătorii este trăită ca simulacru al războiului; grădină cu pavilioane şi locuri umbroase, menită plăcerilor erotice. Pari-daeza supravieţuieşte pînă în epoca tîrzie a stabilirii textului din Zend-Avesta (sec. IV d. H.), forma medă este menţionată în Videvdad, 3, 18 (cf. Jan N. Bremmer, "Paradise: From Persia, via Greece, into the Septuagint", in Paradise Interpreted, p. 1-20). În Vechiul Testament, Cartea Facerii, 2, 10-14, focalizează imagologia paradisiacă asupra Edenului, grădinii şi rîului primordial, care se ramifică în alte patru rîuri: "Şi din Eden ieşea un rîu, care uda raiul, iar de acolo se împărţea în patru braţe. Numele unuia era Fison. Acesta înconjură toată ţara Havila, în care se află aur. (...) Numele rîului al doilea este Gihon. Ace