* Cabina telefonică / Phone Booth (SUA, 2003), de Joel Schumacher. Joel Schumacher este cineastul care a dăruit omenirii experienţe precum Batman Forever, Batman şi Robin sau 8mm, în urma cărora unii dintre noi am jurat că, în clipa în care vom afla că o nouă creaţie de Schumacher încearcă să pătrundă în oraşul nostru, vom suna imediat la serviciul de dezinfecţie-dezinsecţie-deratizare. Dar de data aceasta am două motive de a încălca jurămîntul, de a vă încuraja să vedeţi filmul sau măcar de a vă sfătui să nu le telefonaţi celor de la D.D.D. - în orice caz, nu dintr-o cabină publică. În primul rînd, toată comédia dementă a filmului se joacă în interiorul şi în jurul unei cabine telefonice - mai precis, cea situată la intersecţia dintre 8th Avenue şi 53rd Street din New York, cabină folosită de 300 de ori pe zi şi jefuită de 41 de ori în ultimele şase luni. (Aceste cifre, şi multe altele, ne sînt comunicate în prologul filmului, care ne mai şi plimbă din spaţiul cosmic pînă în interiorul unui telefon mobil; oare Scumacher nu face decît să-şi arate muşchii, sau îşi ia distanţă, ca să vadă mai bine cum stă treaba cu mijloacele de comunicare?) În al doilea rînd, filmul nu e rău deloc; e mic (vreo 80 de minute), nervos şi musculos. După cum a dovedit-o în Cădere liberă, cel mai bun film al său (cel în care Michael Douglas pleca la serviciu şi nimerea într-un ambuteiaj, unde îşi lăsa maşina şi minţile), Schumacher e atras de spectacolul unei metropole aflate în plină criză psihotică (şi ca regizor, are mijloacele necesare pentru a trata o astfel de criză: stilul său e ţipător, isteric, iar criza scoate la iveală ce e mai rău - adică mai bun - din el.) Secvenţa în care un poliţist (Forest Whitaker) încearcă să discute cu suspectul (Colin Farrell) care ocupă cabina telefonică, iar suspectul, prins în cabină şi în luneta puştii unui psihopat, primeşte instrucţiuni tele