Indiscutabil, Babu a fost amuzat şi chiar mulţumit aflînd unde m-a găsit, luni 14 iulie 2003, vestea verdictului în procesul asasinilor săi. Eram în Alpi, în Turul Franţei, pe Eurosport, îl urmăream pe Lance Armstrong cucerind tricoul galben, cînd a sunat telefonul şi un domn de la radio Europa FM m-a întrebat - ştiind că "i-aţi fost un bun prieten" - ce părere am despre sentinţa dată azi de tribunal în procesul Gheorghe Ursu; i-am recunoscut, brusc culpabil, că nu ştiu nimic, reporterul mi-a comunicat-o precis, în toată amploarea ei, eu am înmărmurit cîteva secunde lungi, timp în care omul mă rugă să-l las să-şi aranjeze reportofonul pentru a-mi înregistra declaraţia; nu am şi nu vreau să dobîndesc vreo experienţă în acest domeniu - nu mă "declar" decît pe hîrtia mea, în articole şi nuvele - încît am fost fidel mie însumi, adică, într-un cuvînt, concis: "Am aşteptat de 13 ani, de cînd sîntem liberi, acest verdict. Sînt foarte emoţionat". Mi s-a părut normal să-i precizez - off the record, aşa se spune? - că nu-mi stă în fire să vorbesc mult, nicăieri, şi dacă declaraţia mea, prin scurtimea ei, nu le va folosi, să fiu iertat. Dimpotrivă - reporterul m-a rugat să-i mai răspund doar la o singură întrebare: "De ce credeţi că s-a întîrziat atît de mult cu această judecată?" Am fost şi mai concis, permiţîndu-mi un accent dur: "Nu ştiu". Ne-am spus unul altuia "mulţumesc!" şi m-am întors la Tur, cu Babu lîngă mine. În viaţa lui nu văzuse, în direct, Turul Franţei. Şi încă într-un 14 juillet... Era "mort" după Turul Franţei (şi după UTA la fotbal), era singurul intelectual din Bucureşti care putea susţine - avînd bibliografie L'Humanité-ul! - o discuţie serioasă despre Anquetil, Poulidor, Bahamontes cu Mirodan (şi cu mine...); nu lipsea de la nici un concurs atletic de pe "Republicii", ştia cît Romică Vilara toate recordurile mondiale şi naţionale, îi diviniza - în