Nu-i simplu să fii telespectator sau cititor de ziare în România. Chiar şi despre subiecte de rutină, care se repetă în fiecare an, cum ar fi examenele de capacitate sau de bac, îţi poţi da seama la un moment dat că nu ştii mai nimic, deşi ţi s-au spus multe, chiar prea multe. Anul acesta, ca şi în anii trecuţi, un cetăţean mediu care s-a uitat la ştiri în zilele cînd aveau loc bacalaureatul sau concursul de titularizare pentru profesori a putut înţelege că e dezastru: telejurnalele n-au făcut economie de termeni tari (haos, dezastru, dezorganizare etc.). Cîteva zile mai tîrziu, acelaşi cetăţean mediu putea afla, din comunicatele ministerului Educaţiei, că totul a fost în regulă, în afară de cîteva "disfuncţionalităţi" izolate care vor duce, desigur, la sancţionarea severă a celor vinovaţi. Ce să înţeleagă bietul cetăţean mediu? Pe cine să creadă şi de ce? Mi se pare că nu are nici un sens să invocăm vreo teorie americănească despre newsmaking pentru a explica de ce "ştiriştii" ne-au prezentat, zile la rînd, exemple de dezorganizare şi improvizaţie, iar ministerul a pus, la sfîrşit, capacul unei viziuni pozitive şi senine. Sigur, am putea evoca - iarăşi - pasiunea excesivă a telejurnalelor noastre faţă de tot ceea ce merge prost, ne-am putea enerva din nou că newsmaker -ii naţionali văd numai paiele şi bîrnele din ochii tuturor, că n-au nici o înclinaţiune către pozitiv şi optimist, am putea bombăni, alături de clasa politică românească (sau de o anumită parte a ei, poftim!) că presa deformează, exagerează, trunchiază, răstălmăceşte ş.a.m.d. Am putea spune ori face toate astea şi poate că uneori am avea chiar dreptate. Dar ar însemna să pierdem din vedere arta & meşteşugul instituţiilor române de a da comunicate în care totul se ambalează într-un abur care vrea să sugereze că trăim în cea mai bună dintre lumile posibile. Cazul recent al examenelor este doar un