Pe lîngă idealuri, vacanţele, fie ele la mare sau la munte, presupun o serie de clişee la nivelul senzaţiilor: ştii, dar şi simţi (la un anumit nivel, pompos spus, al eului tău) că, atunci cînd te afli în spaţii mai puţin încartiruite şi mai aproape de natură decît cel citadin trebuie să ai un oarecare contact cu absolutul. Sau măcar, mai simplu spus, un oarecare sentiment al naturii, care presupune o detaşare de fleacurile lumeşti consumiste, o dorinţă de meditaţie şi de acces la adevărurile esenţiale combinate cu înclinaţia, romantică, spre visare. Pînă şi cei mai îndepărtaţi de natură dintre citadini simt ceva diferit atunci cînd adastă, pe înserat, la malul mării sau cînd se urcă pe munte şi ajung sus, pe drumuri mai puţin umblate: e vorba de senzaţia unui spaţiu pe care nu-l mai poţi controla şi care nu se mai supune, decît în mică parte, legilor stăpînirii umane. Lipsa de hotar, cel puţin aparentă, a acestor spaţii, întreţine senzaţia anterior pomenită. Din păcate, postmodernismul de zi cu zi face ca, pentru cei mai înrăiţi dintre orăşeni, pînă şi aceste trăiri să nu fie cu totul genuine, ci reflectări ale receptării lor prin diverse media: din filme şi cărţi cu călătorii ori aventuri pe mare, din articole de revistă cu vacanţe de vis, din reclame asemenea etc. Combinaţia dintre rămăşiţele senzaţiilor iniţiale, de veneraţie sau măcar de stînjeneală în faţa naturii, şi clişeele din producţiile despre natură (care exploatează sentimentele enumerate mai înainte pentru a o transforma într-un produs promoţional) dau naştere unei serii secundare de reacţii ale omului postmodern în faţa mării sau a muntelui. Intrate în "sistem", reacţiile se transformă în gesturi fireşti de luare în stăpînire şi integrare în ideologia distracţiei: La mare: cel mai puţin aventuros - poţi sta seara la o terasă pe malul mării, cu lumini albastre (chiar există una între Neptun şi