19 aprilie 1974. Pe faţa de masă, în dreapta personajului important de care depind multe, se află o pată veche de sos, întinsă, întărită pe care cineva a presărat sare, ca s-o scoată, probabil, sau s-o acopere numai.

Cât a ţnut conversaţa, scrumiera (personajul fuma mult) şi-aşa plină dinainte, se umpluse de tot. Trebuia golită urgent; mirosea de trăznea.

Discuţa, curios, fără să fie un interogatoriu, semăna cu un interogatoriu, unul amical însă... Ce mă supăra la conlocutor, deşi era un tip extrem de amabil şi de prevenitor... (ori tocmai de aceea, starea naturală a unui om de treabă, sincer cu adevărat, neavând neapărată nevoie de asemenea calităţ)... era nu numai că fuma ţgare după ţgare, ci felul cum stingea chiştocul, gest ce m-a obsedat şi pe care l-am urmărit cu o atenţe deosebită: cum apăsa el mucul în recipientul de sticlă ieftină, colţuroasă, turtindu-l acolo îndelung, cu o înverşunare calmă, cu o brutalitate meditativă, răbdătoare, ca şi cum papiroasa ar fi fost un adversar îndărătnic, rezistent, refuzând să-şi lase jarul să se stingă; şi, ca şi cum asta nu ar fi fost deajuns, personajul plimba chiştocul încă fumegând pe marginile ascuţte ale scrumierei, retezându-i acolo fin combustibilul rebel, cenuşa propriu- zisă, scrumul, încercând să-l decapiteze, în joacă mai mult, cum fac pisicile şi felinele, în general, cu prada abia prinsă.

Până ce, în cele din urmă, filtrul galben de carton al ţgării consumate cedând şi scăpând afară conţnutul carbonizat, nu mai rămase decât un rotocol negru.

Aşa procedau şi criminaliştii versaţ în cercetările lor lungi, anevoioase, amănunţte. Aceeaşi tehnică. Numai că aici nu era vorba de vreun omor, ci de un delict special, abstract, a cărui definiţe încă nu o cunoşteam; deşi urma probabil s-o aflu în curând.

Întrebările, una după alta, păreau fără nici un rost apare