Mă număr printre românii pricepuţ la toate, respectiv cărora le sclipeşte mintea mai ales acolo unde şi când nu trebuie, cum ar fi sportul în general şi fotbalul în special. ( Plus realizări de emisiuni TV unde, într-adevăr, sunt as). De exemplu, dacă ştie cineva un suporter al echipei naţonale de fotbal care nu se pricepe să alcătuiască un "unsprezece" mai bine decât Iordănescu, avem de-a face cu un fenomen şi trebuie tratat ca atare, adică băgat într-o rezervaţe sau stropit cu cloroform şi păstrat în alcool medicinal, fiindcă astea sunt exemplare pe cale de dispariţe. Nu intru în alte amănunte. Mie, însă, îmi place boxul. De-aceea, cu o incredibilă nepăsare, am sacrificat deconectantele emisiuni TV de sâmbătă seara în favoarea somnului, pentru ca duminică dimineaţa să pot număra cei 2000 ( două mii) de pumni pe care îi promisese Leonard al nostru lui Spadaflora. Şi unde? Tocmai în bârlogul acestuia, în Pittsburgul american, în prezenţa a doi arbitri americani şi un panamez. Mă scuzaţ, da’ Panamaua asta nu e, cumva tot prin America, că parcă-mi aminteşte de-un Canal? Mă rog...

Şi încep să număr; se termină repriza a 12-a şi abia ajunsesem la vreo 1000 de pumni expediaţ spre american. Îmi zic: mă, oi fi greşit duminică dimineaţa, emoţe etc., dar îmi zice Narcis Şelaru, trimisul nostru tv: au fost 950 de pumni, dintre care vreo 360 şi-au atins ţnta numită în limbaj pugilistic plex, arcadă, ş.a. Bun. Şi Spadaflora? El câţ...? Am întrebat spre micul ecran cu teamă, că tocmai reintrasem în normalitatea românească începând deja să vorbesc cu televizorul. Vreo 250, aud. Deci... Deci? Deci? Îmi dau lacrimile în timp ce îmi zic: mă, familistul ăsta de Doroftei le-a făcut-o, fi-r-ar mama lor a drr..., scuzaţ, de americani, că la meciuri îmi mai pierd şi eu cumpătul. Emoţa creşte, îmi zvâcnesc tâmplele în timp ce mă uit la inconştientul de Dorin care, cu un calm dis