Satul românesc nu mi-a fost, mai niciodată, drag. Cu toate că mi-am petrecut o mare parte a copilăriei la ţară, de la vîrsta pubertăţii am început să fiu ahtiat după oraş, cu tot ce presupune el în materie de confort sau, de ce nu?, disconfort. Rare escapade s-au mai produs înspre locurile primilor mei ani doar pentru a-mi revedea bunicii. Escapade tot mai rare, vizite intermitente. Asta şi pentru că bunica a început ea însăşi să prefere viaţa la bloc în iernile lungi. L-a descoperit într-un an pe Screech. Ştiţi... personajul acela slăbănog din "Salvaţi de clopoţel". În primăvară, a dat numele elevului din "Bayside Highschool" porcului din coteaţă. Părinţii mei fac parte din generaţia acelora aduşi de valul industrializării forţate la oraş. Surorile mamei au continuat să-şi rezerve săptămîni întregi din an pentru lucrul ogorului şi după ce au părăsit casa părintească. Au muncit verile pe cîmp, pe durata concediului primit de la fabrică, de cele mai multe ori şi spre disperarea propriilor odrasle. Odată ce şi-a recăpătat pămîntul, bunica nu ar mai putea concepe să-l lase acum de bunăvoie. Iar părinţii nu pot fi lăsaţi la nevoie. Mai ales aceia care nu concep să se despartă de lumea în care şi-au trăit trei sferturi din viaţă. Acum, mătuşile nu ştiu cum să scape de o activitate faţă de care nu mai simt absolut nici o atracţie: viaţa (e drept, fragmentară) la ţară. Şi nu dintr-o închipuită silă de muncă, ci din lehamite. Pur şi simplu. Ăstimp, copiii oraşului umblă să cumpere pămînt de la ţărani. Acei plozi ai urbei care şi-au ratat "cariera" de orăşean şi cred, dintr-o dată, în dumnezeirea grădinii de zarzavat şi a viei din deal. Cu toate că mătuşile mele nu bănuiesc, există o diferenţă de fond între cei care vor să plece din sat şi cei care migrează spre acesta. Sărind puţin calul, diferenţa ar putea fi explicată prin raportarea la unele dintre personajele lui