26 mai, ora 0,06. Ajung la Cluj după două zile de tren; am plecat de la Cannes pe 24, dimineaţa la 9, am schimbat la Nisa, Milano, Veneţa - cu trei ore de vis între două trenuri! -, Budapesta... (Oricum, mai bine decît cu avionul!) Norocul meu s-a numit Fabian, tînăr jurnalist la Televiziunea Ungară cu care-am împărţt compartimentul de dormit de la Veneţa la Budapesta; cum aici trebuia să schimb nu doar trenurile, ci şi gările, Fabian - care, coincidenţă, trebuia s-ajungă tot în gara Nyugati - mi-a fost ghid. La Cluj mă aşteaptă Oana Bujgoi, care mă duce rapid la hotelul Topaz. Şi unde, cînd ajungem, e mare petrecere mare în onoarea lui Andrei Blaier, omagiat de TIFF pentru cei 70 de ani. "Nu vrei să vii şi tu? Sînt toţ jos, în cramă...", îmi spune Oana. "Nu vreau să văd pe nimeni, doar perna", îi răspund, şi urc să mă culc.
Dimineaţă (aceeaşi zi) Mă-ntîlnesc la cinema "Victoria" cu Barry Gifford, preşedintele juriului. Îl ştiam dintr-o poză într-o revistă franţuzească - genul sportiv, ridat, ars de soare, a-făcut-de-toate-în-viaţă etc. Genul "american". În poză avea părul negru; acum îl are complet alb. Înalt, ridat-ars-de-soare - şi cu nişte muşchi neverosimili. Ne simpatizăm din prima, deşi Barry (se vede asta de la o poştă) e o "divă"... În fond, de ce n-ar fi? Lynch i-a ecranizat romanul Wild at Heart: The Story of Sailor & Lula şi a luat Palme d’Or la Cannes, în ’90. Tot el a scris scenariul celui mai bun film lynchian - Lost Highway. E un scriitor foarte cunoscut în SUA şi Franţa (deloc în Romånia, lucru care-l irită/contrariază întrucîtva), plus că a fost cuplat cu nenumărate femei frumoase şi celebre... "Laura" ar fi una din ele - în orice caz, numele ei revine frecvent în povestirile lui (lungi - foarte lungi). Aflu că e actriţă şi mă gîndesc, imediat, la Laura Dern (care-a jucat în Blue Velvet şi Wild at Heart), mirîndu-mă doar de gusturile lui
