Limitele competenţelor Uniunii vor fi guvernate de principiul conferirii, apropiat pînă aproape de identitate de principiul confederal. Asta înseamnă că UE va acţiona în limitele competenţelor conferite de statele membre, iar competenţele neatribuite Uniunii rămîn statelor membre. Exercitarea competenţelor va fi guvernată de principiul subsidiarităţii şi avem, în sfîrşit, o tentativă de a defini legal acest principiu pe care practica Uniunii l-a dovedit drept esenţial, dar care este atît de dezbătut din punct de vedere politic şi birocratic. Astfel, subsidiaritatea înseamnă că, în domeniile în care nu are competenţe exclusive, Uniunea va interveni numai dacă şi în măsura în care obiectivele unei acţiuni ale autorităţii centrale sau locale (obiective care, se înţelege, trebuie să fie în acord cu obiectivele Uniunii) vor fi insuficient îndeplinite şi, datorită anvergurii lor, pot fi îndeplinite mai bine prin acţiuni de la nivelul Uniunii. Tot în acest capitol, dedicat competenţelor UE şi, deci, raportului de suveranitate dintre Uniune şi statele membre, se găsesc şi normele referitoare la politica externă şi de securitate a UE. Se ştie, în contextul internaţional generat de războiul din Irak, chestiunea forjării unei politici externe şi de securitate comune a UE a devenit, probabil, subiectul cel mai fierbinte de pe agenda europenilor. Integrarea europeană merge, fără nici o îndoială, către momentul în care toate statele membre vor avea o politică externă dacă nu cu adevărat comună, măcar foarte bine coordonată. Mai mult, probabil că visul celor mai devotaţi susţinători ai integrării europene, de a vedea Uniunea ca un subiect de drept internaţional de sine stătător şi cu fotoliu de membru permanent în Consiliul de Securitate al ONU, nu este chiar aşa de utopic. În orice caz, e clar că divergenţele generate de criza irakiană au accelerat procesul de luare a unei