Insolitul volum al lui Şerban Foarţă, Spectacol cu Dimov, reînvie pentru subsemnatul o lume: cea a vieţi literare bucureştene din anii’60-’80. Sînt puşi să defileze o serie de personaje ale ei, într-un gen de evocare fantastă, însă picantă prin stringenţă verbală, pe o scenă despre care am putea zice, cu aceeaşi îndreptăţre, că nu mai există ori că există întru eternitate. Prospeţmea regiei ( formale, dar şi morale) e în măsură a da iluzia "veşnicei reîntoarceri" ( o sintagmă dragă lui Dimov): "Cînd am intrat, cu Mazilescu’ şi }epe,-n camera de bloc/ erau acolo,-n dormitor,/ birou şi living, la un loc:/ Mircea Ciobanu ( alias Sandu),/ domnos, ba chiar dominator;/ mezinul Gabrea ( mult mai tandru);/ era şi domnul Mărculescu,/ cel cu «tăcerea milostivă»/ strînsă-«ntre pajişte şi turlă»;/ şi, personaj de mare burlă,/ cînd ofensiv, cînd în eschivă,/ Vintilă Ivăceanu; Turcea/ ( o cvasi-rimă pentru Tulcea,/ tot astfel cum se-ngînă Giurgiu/ cu, din păcate, numai giulgiu),/ pe care-l cunoscusem, însă,/ prin Mircea, Mircea Brăiliţa,/ prietenul de totdeauna,/ cu-o zi în urmă, la «Albina»/ ( nu singur, ci-nsoţt de una/ cu bucle arămii ca liţa);/ Dimov, în fine, şi, constrînsă/ a împărţ cu noi grădina/ la bine şi la rău, Marina". În centrul acestui mic univers spectacular tronează, evident, mult seducătorul Leonid Dimov. În calitate de protagonist, apare abordat pe două paliere. Mai întîi ca un personaj în carne şi oase, id est într-o epicitate de spumoasă natură, funambul grav, "pieton al aerului", de-un haz echivoc, de-o dezabuzare petulantă, gata a rosti vorbe de duh ori a întrupa, prin însuşi jocul spontan al fiinţei, o melancolică, infinită ironie a raporturilor sale cu realul: "Or, domnul Leonid/ în blocul-stup, la catul IX,/ privind, ca într-un glob de rouă/ sau prin ocheane-ntoarse, strada/ cu lungi tramvaie, dedesubt,/ şi-ncălecînd, cu gînd abrupt,/ el şi cu }epe, balus