Cătinel-cătinel, arta îşi desăvîrşeşte lucrarea şi în oraşe şi orăşele - mai mici, mai mari, mai potrivite - se ticluiesc poveşti şi poezii, furtuni de frumuseţe precum un zbor de fluturi peste un creştet sur. Aţi putea crede că de acum fiecare zid al fiecărei case din lume este plin de opere de artă şi că pe fiecare scaun zace cîte un teanc de poeme, citite din zori şi pînă în seară, cu voce tare sau doar pentru sine, de iubitorii cuvintelor. Dar nu, majoritatea pereţilor sînt golaşi, decoraţi poate doar cu icoane şi, în cazul cel mai rău, cu tablouri produse în serie, de la vînzările de vechituri sau din supermarketuri, iar oamenii citesc doar ştiri ce rulează pe crawler -ele televizoarelor şi ziare subţiri, care oferă cuvinte încă şi mai subţiri şi nivel zero de materie de reflecţie. Oamenii se plîng de mediatizare excesivă, de prea mult TV, de publicitatea prea zgomotoasă, de ştiri prea senzaţionaliste, dar mie nu mi se pare. Eu cred că ne înconjoară o tăcere uriaşă, care ne cuprinde, şi că toate zgomotele lumii de-abia dacă o străpung şi că cei mai mulţi oameni nu au decît vieţi interioare care seamănă cu nişte cratere amuţite, din care se revarsă numai monotonia circulară a propriei voci care discută despre legăturile proaste şi mortalitate, în proză non-stop. Şi totuşi, acolo departe, dincolo de pădurile de pe dealurile Vermontului, se face, de decenii, un teatru minunat şi magic, la Bread & Puppet Theater, iar aici, pe Russian River, dăinuind de ani într-o casă între sequoia, poetul Pan Nolan proiectează în linii minunate problemele unei conştiinţe intens scufundată în natură şi ironie, iar ceva mai peste ocean,

în Praga, Vincent Farnsworth transformă cacofonia repetiţiei de orchestră din vecini într-un manual despre cum să îmbătrîneşti cu graţie, iar colea, după colţ, în Baton Rouge, Colleen Fava, arzînd pentru artă ca într-un sacrificiu, îl ci