În vara anului 1941, tânărul Marin Preda, proaspăt absolvent al cursului inferior al Şcolii Normale din Bucureşti, era în căutarea unui loc de muncă. Nu a unui post de învăţător, căci nu avea diplomă. Pentru diploma de învăţător ar mai fi fost necesari încă patru ani de studiu, cursul superior. Iar, dacă ar fi dorit o licenţă, alţ ani de studiu. Locul de muncă visat şi vizat ar fi putut să fie o bibliotecă, un birou undeva, de unde, întorcându-se acasă, după-amiezile şi le-ar fi putut petrece studiind şi trecându-şi examenele pentru toţ cei opt ani de şcoală posibili. Ar fi fost vorba de opt ani în care ar fi urmat să se întreţnă din munca lui.

Trimis fără bani de acasă în toamna anului 1940, când trebuise să schimbe şi şcoala din cauza cedării către Ungaria a părţi de nord a Ardealului, se descurcase foarte greu în ultimul an şcolar. Taxele nu le plătise, după sfatul şi modelul tatălui său. Asta nu fusese posibil pentru că directorul şcolii ar fi fost un fel de Jupuitul bucureştean, ci, probabil, pentru că acela găsise o soluţe pentru un tânăr fără resurse. N-avusese bani nici pentru manuale şi nici pentru o pereche de ochelari. Cei din preajmă, chiar şi Nilă, observaseră de mult că ochii tânărului studios simţeau nevoia unor lentile.

Patru ani de Şcoală Normală, adăugaţ la cei şapte ani de şcoală rurală, erau prea mult ori măcar de ajuns pentru o familie în care, cu excepţia unei fete, Ilinca, nimeni nu trecuse de clasele primare Tatăl spunea despre sine însuşi: "Am mers la şcoală, am descifrat repede ce era în cărţii, am mai cerut învăţătorului una şi gata, am terminat, i le-am înapoiat şi i-am spus: Domnule învăţător, eu am terminat cu şcoala, îmi e de ajuns cât am învăţat". În plus, Tudor Călăraşu nu vede în copilul acela, cu pasiunea lui ciudată pentru citit, un sprijin viitor pentru fraţi lui, ca, altădată, Ştefan a Petrei Ciubotariul.