Riscul dispariţei fără urmă

Ciclurile de poeme 1907 - peizaje şi Cântare omului, publicate sub formă de volume în 1955 şi, respectiv, 1956, au avut mare succes, dar un succes artificial (în genul "alegerilor" pe care comuniştii aflaţ la putere le câştigau de fiecare dată cu 99, 99 la sută). Au fost comentate elogios de toţ criticii şi istoricii literari, printre care G. Călinescu, T. Vianu, M. Ralea şi Ov. S. Crohmălniceanu, au intrat în manualele şcolare, au devenit piese obligatorii în recitalurile de versuri de la radio şi televiziune. Datorită acestor exorbitante cheltuieli de reprezentare, ele reuşeau, într-un fel, să-i şi emoţoneze pe cititorii din epocă. Astăzi, însă, când nimeni nu le mai subvenţonează succesul, capacitatea lor de-a emoţona s-a redus considerabil.

Puţn semnificative din punct de vedere artistic, amplele construcţi epico-lirico-propagandistice argheziene sunt un instructiv document de psihologie a creaţei. Ele dovedesc cu câtă seriozitate s-a angajat Tudor Arghezi în găsirea unei formule de colaborare sau măcar de nonbeligeranţă cu autorităţle.

În 1948, când i s-a reproşat în mod oficial că scrie o poezie "decadentă" şi i s-a interzis să mai publice (pe o perioadă nedeterminată, care putea fi până la sfârşitul vieţi), el nu era deloc pregătit pentru o soartă de proscris. În cei peste 50 de ani care trecuseră de la debutul său, nu fusese niciodată cu adevărat contestat. S-ar putea invoca, în replică, numeroasele polemici în care a fost implicat de-a lungul anilor. Ion Barbu, G. Bogdan-Duică, Nicolae Iorga, Eugen Ionescu, D. Caracostea şi alte voci autorizate - pentru a nu mai pune la socoteală vocile din public - au atacat, într-adevăr, dintr-un motiv sau altul, cu mai multă sau mai puţnă violenţă, arghezianismul. Însă contestaţile de acest fel respectau regulile jocului şi nu... dureau, aşa cum nu doare lovitur