Cînd am plecat la Sibiu, la vernisajul expoziţiei lui Dan Perjovschi, "Ich habe keinen Zeitraum", nu mă puteam lăuda că ştiam prea multe despre arta contemporană din România şi, de altfel, de pretudindeni. De fapt, nici acum, după expoziţia propriu-zisă pe care am văzut-o şi după alte cîteva, după nişte poveşti despre ce se face "afară" auzite în seara aceea la Sibiu, care m-au incitat şi m-au contrariat, deopotrivă, nu pot încă să am o privire de ansamblu şi vizualizez doar fragmente, frînturi, înţeleg probabil greşit anumite mesaje şi nu le pot lega, în nici un fel, să zicem de cursurile clasice de "Istoria artei" care mi s-au predat în facultate. Găsesc un pretext: lipsa de educaţie în acest sens care ar fi avut drept scop să capteze atenţia unui public mai larg către acest gen de manifestări, un public obişnuit cu obiecte expuse care au volum, deci ocupă un loc în spaţiu, care pot fi pipăite şi care durează în timp şi nu numai. Lipsa de educaţie a mea. Apoi, aflu că de fapt aceast tip de educaţie există, că de zece ani în România cîţiva oameni se străduiesc să formeze un public, să le ofere o altă perspectivă. Îmi amintesc de o gafă pe care am făcut-o acum cîteva luni, la un vernisaj din Bucureşti al unui proaspăt absolvent de sculptură de la Academie pe care-l cunoşteam prea puţin: am intrat într-o sală şi nu mi-am dat seamă că aceea este chiar sala în care se expune, posibil m-am gîndit că e un soi de garderobă mai mare şi mi-am agăţat haina de o bîrnă din lemn care părea aşezată într-un colţ special pentru acel scop; de fapt, am aflat mai tîrziu, că bîrna era una dintre lucrări. Altcineva a scos un cui dintr-o altă bucată de lemn, aruncată parcă la întîmplare pe podea. Cu toţii ne simţeam foarte lejer, beam vin, discutam şi cei care ştiau despre ce era vorba şi cei care, la fel ca mine "s-au prins" mai greu şi poate că acesta era şi unul dintre scopuri.