Prietenia nu o găseşti gata făcută. Ea se naşte mai curând din contraste decât din asemănări. Balzac spunea undeva că ceea ce face ca prieteniile să fie trainice, sporindu-le farmecul este un sentiment de care chiar şi iubirea e lipsită: certitudinea. Efect şi cauză în acelaşi timp, certitudinea impresionează până şi sufletele cele mai reci, fiind un fel de elocinţă mută care poate cuprinde colectivităţ întregi de oameni. Unii au sufletul îndeajuns de puternic ca să dea dovadă de un devotament a cărui singură răsplată o găsesc doar în certitudinea de a fi făcut fericite alte fiinţe. Fără îndoială, Voicu Enăchescu este un asemenea om. Devotamentul lui se află în proximitatea celui proclamat de Georges Duhamel drept "rezultatul unei cugetări care cântăreşte totul şi alege". O consecinţă fermă şi senină a unei dezbateri interioare, în urma căreia a ales Preludiu ca o taină ce a purtat-o, iată, timp de trei decenii, povestind crâmpeie sui generis ale vieţi sale. Iar povestea ne spune că, fireşte, creşterea copilului se termină odată, dar grijile casei nu se isprăvesc niciodată. Voicu Enăchescu mai ştie că dacă s-a făcut mare, copilului trebuie să-i fii frate. Or, Preludiu e frate de sânge cu Voicu Enăchescu, pentru care nici o bucurie nu este egală cu cea pe care o simte atunci când este împreună cu fraţi şi nici o tristeţe mai adâncă decât aceea pe care o acuză când este departe de ei. Între Preludiu şi Voicu Enăchescu s-a instituit acea fraternitate capabilă să pună în funcţune partajul reciproc al inimii, al muncii şi al talentului. Să plămădeşti o orchestră din glasuri umane este ca şi cum ai construi o corabie cu care vrei să înconjuri lumea. Mai întâi trebuie să-ţ alegi materialul; apoi să-l asamblezi bucăţcă cu bucăţcă, polisându-l în cele mai ascunse unghere, şi-ţ vei da seama cât de bine seamănă corabia cu căpitanul ei. Lucrarea însă n-ar fi terminată fără acomo