În ultimii ani, se petrece la noi un fenomen bizar, prin amploarea pe care a căpătat-o şi, în anumite privinţe, de-a dreptul paradoxal. Este vorba de migraţia masivă a populaţiei urbane către zonele şi comunităţile rurale, migraţie care, deşi s-a desfăşurat în valuri, şi a debutat în 1990 oarecum firesc, s-a accentuat sensibil în ultima vreme. Fenomenul poate fi descris în fel şi chip, mai ales că nu ţine neapărat de vreo "dimensiune românească a existenţei", deşi are, cu siguranţă, caracteristici autohtone: întoarcere la origini, reruralizare, mişcare ecologistă sau reviriment al naturismului, revalorizarea vieţii la ţară etc. Un prim val al acestei migraţii moderne s-a declanşat, spuneam, încă din 1990, fiind motivat, cu precădere, de raţiuni sentimentale. Întoarcerea la vatra părintească, recuperarea pămînturilor, pădurilor şi caselor spoliate de regimul comunist, toate acestea i-au împins pe mulţi orăşeni să bată drumurile prăfuite de ţară, aproape pustii pînă atunci. Pentru mulţi dintre aceştia, recuperarea proprietăţilor nu a fost doar o reparaţie morală şi de drept, ci o oportunitate, o şansă de a începe o viaţă nouă, de a-şi recupera identitatea. Mă refer aici, în primul rînd, la ţăranii siliţi de regimul comunist, direct sau indirect, să vină la oraş pentru a-şi găsi un rost. Un rost pe care nu l-au găsit niciodată cu adevărat, mulţi rămînînd în categoria muncitorilor cu calificare minimă, refractari şi suspicioşi faţă de educaţia, valorile şi cultura urbane. Aceştia sînt cei cărora le datorăm straturile de legume plantate în primii ani după '89 pe spaţiile verzi din jurul blocurilor, autoturismele de mîna a doua parcate sub fereastră, ca semn al avuţiei personale, sau băncuţele de la intrarea blocurilor ca punct de observaţie şi de adunare. Pentru toţi aceştia, oraşul n-a fost niciodată un mediu familiar, ci un domiciliu oarecum forţat, un fel de dia