Într-una din acele zile ale lui decembrie '89, cînd cei mai înverşunaţi dintre răzvrătiţi îşi făcuseră rost de arme, avea loc un incident fără importanţă şi deci trecut cu vederea, care avea să fie însă evocat mult mai tîrziu. Strecurîndu-se ca o umbră pe lîngă edificiile din zona centrală a Capitalei, un trecător neobişnuit de voluminos era înconjurat de cîţiva tineri care, adresîndu-i mînioase ameninţări, păreau gata să-l lovească. Pînă la urmă cei mai moderaţi dintre agresori i-au domolit pe ceilalţi şi ameninţările n-au devenit altercaţii. Omul care provocase acest început de linşaj se numea Adrian Păunescu. După aproape 14 ani, locuitorii din Bîrca atribuiau şcolii locale numele aceluiaşi erou al linşajului refulat. Asupra poetului plana, în zilele revoluţiei, animozitatea atrasă de rolul cu totul special jucat de el în ierarhia puterii ceauşiste şi, pe această bază, în viaţa publică a ţării. Succesele dobîndite de el sub rînduielile dictaturii s-au datorat, pe de o parte, inepuizabilei sale energii, şi pe de alta, extraordinarei sale abilităţi în practicarea strategiei comportamentale a ambiguităţii. Această strategie combina cea mai patetică proslăvire a dictatorului cu discreditarea pe faţă, tolerată şi încurajată, a aparatului represiv. El îşi asuma astfel bravura aparentă de a exprima vindicta populară împotriva temutei Securităţi. Descleştîndu-se din penibilul incident al linşajului, Păunescu abordează tranziţia investindu-şi şansele într-o formă desuetă a militantismului politic: el aderă la periferica formaţiune restauratoare a lui Ilie Verdeţ, Partidul Socialist al Muncii. Eroul linşajului candidează pentru funcţia de preşedinte al statului, apoi părăseşte PSM, căruia îi atribuie vina eşecului suferit. Drumul său predestinat îl propulsează în partidul puterii şi astfel tranziţia îi oferă binefaceri comparabile, în altă cheie, cu cele de pe vreme