Dicţionarul explică clar ce înseamnă populismul: conform definiţiei din Duden , înseamnă "o politică marcată de oportunism, populară şi adesea demagogică." Programele politice ale unor Jean Marie Le Pen şi ale Frontului Naţional din Franţa sau ale lui Jorg Haider de la FPO au ilustrat din plin această definiţie. În ceea ce îl priveşte pe olandezul Pim Fortuyn, a fost ceva mai greu să fie încadrat în categoria "populismului de dreapta", la care se reduce de obicei populismul. În Republica Federală Germania, succesul mişcărilor populiste s-a menţinut la cote scăzute. Ronald Schill nu ar putea să repete succesul electoral de la Hamburg la un nivel mai înalt. Iar întrebarea dacă Jurgen Mollemann ar fi vrut să întemeieze un partid populist nu îşi mai poate găsi astăzi un răspuns. În Germania, memoria epocii naziste îngrădeşte succesul partidelor populiste de dreapta. Dar dacă în Bundestag nu există partide populiste, în toate partidele se pot regăsi elemente ale politicii populiste. Pentru a le defini, trebuie doar clarificată definiţia din Duden : este vorba despre o politică marcată de oportunism şi aproape de popor. Cum altfel ar putea fi într-o democraţie în care toate partidele mari se definesc ca "partide naţionale"? Cînd li se oferă ocazia, toţi politicienii arată cît de mult le place folclorul. Să critici astfel de atitudini e ca şi cum ai demola raţiunea politică a "poporului". Aici e problema democraţiei moderne: poporul este suveran, iar folosirea suverană a raţiunii politice este reglementată constituţional. Limitării în timp a puterii îi corespunde participarea indirectă: conducătorii sînt aleşi pe o perioadă limitată de timp, în care nu sînt răspunzători decît în faţa propriei conştiinţe, nu au un mandat imperativ. De aceea, democraţia reprezentativă este o construcţie destul de fragilă. Ameninţată de îndoială, ea se legitimează tocmai prin viziune