Amintirile mele legate de sat datează din cele cîteva veri ale copilăriei, petrecute, fragmentar, în satul din care plecase, de tînăr, bunicul meu, acolo unde mă simţeam mereu, nu ştiu de ce, o intrusă, atent măsurată de oamenii de pe uliţe, pe care nu-mi venea niciodată să-i salut, aşa cum mi se spunea că se cuvine într-o comunitate mică, unde toată lumea cunoaşte pe toată lumea. Pentru mine, oamenii de acolo rămîneau nişte străini, obiceiurile lor erau departe, îi priveam, inevitabil, ca pe nişte piese de muzeu, mai ales pe cei mai în vîrstă, care îşi păstraseră un fel de vieţuire ciudat, inexplicabil pentru un copil venit de la oraş. Astăzi, cînd eu una aproape că nu mai calc pe "la ţară", observ că s-a născut spontan o pătură de nostalgici ai satului, care îi fac mai mult rău întorcîndu-se acolo, unii ambiţionînd să-l "civilizeze" din punct de vedere arhitectural, mai toţi transportînd, într-o lume încă păstrînd oaze de puritate, felul lor de viaţă murdar, agitat, lipsit de bun gust. Majoritatea sunt plecaţi nu de mult de acolo, mutaţi de socialism la oraş, numai că, o dată întorşi, din sărăcie sau din orgoliul de a arăta că "s-au ajuns", îşi murdăresc vatra, ca cine ştie ce animale ciudate. Conform statisticilor, populaţia rurală a României ar fi în creştere, din cauza acestui fenomen de "întoarcere la vatră", în schimb, în rapoartele Guvernului - scos la lecţie de Uniunea Europeană -, numărul de ţărani a scăzut brusc, de la aproximativ 40 la sută din populaţia activă a ţării, la numai 28,3, pe motiv că trebuie avută în vedere doar populaţia implicată în activităţi agricole. Calculele se pot face în multe feluri, dar ceea ce nu se poate ignora este primitivismul felului de viaţă al locuitorilor din satele României. Cine ar putea să creadă că acum, în 2003, majoritatea satelor din România supravieţuiesc fără cinematograf, fără bibliotecă, fără acces la Int