Una dintre poveştile mele favorite din "patrimoniul" României literare ne-a relatat-o, nu mai ştiu cînd şi de ce, Dl. Dimisianu. Călătorind spre Paris cu vagonul-lit, colegul nostru, mai degrabă mignion, a fost plasat în patul de jos. Deasupra sa dormea liniştit impozantul romancier Nicolae Breban. Cum trenurile româneşti nu au mersul prea lin, Dl. Dimisianu şi-a petrecut noaptea urmărind cu tot mai puternică îngrijorare balansul patului de deasupra, unde prozatorul dormea tun. "Nu de moarte mă cutremuram, ci de ridicolul ei... Aş fi rămas în posteritate drept criticul literar care a murit strivit de marele prozator Nicolae Breban" ne-a spus Dimisianu, zîmbind subţre pe sub mustaţa groasă.

Este exact genul de nelinişte pe care Milan Kundera o dezvoltă, în crescendo, ca o temă dintr-o simfonie, în Nemurirea. Urmaşii, a căror memorie selectivă se delectează cu ironiile sorţi, se distrează pe socoteala "nemuritorilor", păstrînd fie cîte o inspirată vorbă răutăcioasă a unui confrate, fie cîte o mică scenă caraghioasă, singura poate în care, într-o viaţă întreagă, te-ai făcut de rîs.

Istoria literaturii arată că scriitorul român are conştiinţa posterităţi. Singura excepţe o constituie poeţi începutului de secol XIX, care scriau dintr-o necesitate practică imediată ( să-şi cucerească iubitele) sau de amorul artei ( să-şi umple frumos un ceas de plictiseală). Consecinţa epicureismului lor este pierderea multor manuscrise, pe care, în schimb, aflăm de la Alecsandri, gospodinele casei le foloseau ca să lege "gavanoasele cu dulceţ". Astfel "cămara se îmbogăţea în paguba literaturii". Nepăsarea primilor poeţ laici faţă de noi, urmaşii cititori, e unică. Nu ţneau să le citim suspinele versificate. Ceilalţ, toţ, ne măgulesc într-un fel sau altul orgoliul, luîndu-ne în calcul chiar şi într-o formă negativă, adică tocmai pentru că n-au strop de încredere în