Cartea de memorii Ultimul meu suspin este rodul celor optsprezece ani de colaborare şi prietenie dintre Luis Buñuel şi Jean-Claude Carrière. Împreună au realizat şase capodopere cinematografice: Jurnalul unei cameriste, Frumoasa de zi, Calea lactee, Farmecul discret al burgheziei, Fantasma libertăţi şi Acel obscur obiect al dorinţei.

Volumul s-a alcătuit spontan, pe parcursul interviurilor realizate în Spania şi în Mexic, Buñuel evocându-şi amintirile, iar Carrière reluând cuvintele prietenului său şi notându-le. În Ultimul meu suspin, Buñuel vorbeşte despre copilăria lui din Calanda, despre adolescenţa petrecută la Zaragoza în Colegiul Iezuiţlor, despre studenţa petrecută în Reşedinţa studenţească din Madrid, alături de Federico García Lorca, Salvador Dalí, Rafael Alberti ş.a., despre suprarealiştii lui André Breton, despre războiul civil din Spania, despre America şi Mexic, cele două ţări în care a locuit după ce a părăsit Europa. Dar autorul aragonez vorbeşte mai ales despre filmele sale, despre cât de greu era să debutezi în cinematografie într-o Europă plină de prejudecăţ cu un film suprarealist cum ar fi Câinele andaluz, al cărui scenariu l-a semnat împreună cu Salvador Dalí, iar finanţarea a realizat-o însăşi mama lui Buñuel, fără a vedea însă vreodată filmul.

Anul acesta, pe 29 iulie, se împlinesc 20 de ani de la moartea marelui cineast. Redăm mai jos un fragment din cartea sa de memorii, în curs de apariţe la Editura Humanitas.

Dacă mi s-ar spune: mai ai de trăit douăzeci de ani, ce ţ-ar plăcea să faci în cele douăzeci şi patru de ore ale fiecărei zile pe care o s-o mai trăieşti, aş răspunde: daţ-mi două ore de viaţă activă şi douăzeci şi două de ore de vise, cu condiţa să mi le pot şi aminti ulterior, căci visul există doar prin memoria care-l păstrează.

Ador visele, chiar dacă sunt coşmarele de care am parte