Înainte de '89, Dan Ciachir a colaborat la revista Săptămîna a lui Eugen Barbu, celebra foaie cu pretenţii culturale şi tribună a naţional-comunismului ceauşist, în care Securitatea ataca tot ce nu era conform cu interesele Partidului şi, de fapt, cu interesele personale ale unora bine poziţionaţi în Partid sau aflaţi în graţiile lui. După '89, omul s-a reorientat, a găsit un domeniu cît de cît virgin în care se putea exercita, şi a devenit un jurnalist preocupat de destinul bisericii ortodoxe de la noi. L-a făcut celebru o pagină cu această tematică pe care a realizat-o în revista Cuvîntul, unde s-a recomandat în repetate rînduri ca un admirator al lui Nae Ionescu. Fiind văzut ca o autoritate în materie, Dan Ciachir a publicat şi cîteva cărţi care îi reuneau articolele scrise după '89 (oare cu cele de dinainte nu are astfel de gînduri editoriale? - ar fi păcat să se piardă...). Cînd vezi asemenea oameni, te gîndeşti automat la traiectoria Sfîntului Apostol Pavel. Pînă la urmă, nu mai contează atît de mult ce au făcut înainte dacă, după vreo revelaţie pe drumul Damascului, au trecut de partea Binelui. Singura problemă ar fi cum văd ei acest Bine în sînul căruia s-au culcuşit, ce înţeleg ei prin el şi, de fapt, care sînt motivele pentru care au schimbat macazul. Sînt oare întotdeauna animaţi de idealuri şi de credinţă dezinteresată? Duminica trecută l-am văzut la televizor pe Dan Ciachir, la ultima ediţie, înainte de vacanţă, a emisiunii "Întîlniri de credinţă" de la B1 TV. A mai fost invitat şi cu alte ocazii, aşa că poate mulţi îl cunosc: un om cu o faţă blîndă şi foarte afectată, care vorbeşte în elipse (uneori, nu prea duce propoziţiile pînă la capăt). Altfel, spune lucruri de adîncă simţire românească. De exemplu, el a explicat în emisiunea respectivă de ce a preferat să nu facă disidenţă înainte de '89: "În timp ce alţi oameni doreau reforme, eu spuneam Ť