Pe 20 iulie, duminica trecută, s-au aniversat (sau ar fi trebuit) 34 de ani de la primul pas al unui om pe alt corp ceresc. Omul era Neil Armstrong, iar corpul ceresc - Luna, în caz ca nu ştiţi - era plin de praf. În loc să pună mîna pe mătură, americanul a preferat să spună cîteva cuvinte bine cîntărite: "E un pas mic pentru om, dar un pas uriaş pentru omenire". Avea să fie urmat după cîteva minute de un alt cosmonaut, Edwin Aldrin, dar acesta a tăcut, căci, ştim toţi, locul doi este întotdeauna sortit anonimatului. Ce să mai spun de al treilea astronaut, Michael Collins, partenerul care dădea tîrcoale Lunii, fără să aibă voie să-i însoţească în romantica lor plimbare. Îi aduc omagiul meu compensatoriu. Spun "ar fi trebuit" să se aniverseze pentru că evenimentul ce părea să schimbe cursul istoriei s-a transformat, în timp, într-o modestă realizare inginerească. Soarta lumii a fost jucată de atunci în Orientul Mijlociu şi Afganistan, la Moscova, în capitalele Europei de Est ale lui 1989 şi, mereu, la Washington. Entuziasmul tehnologic al deceniului 7 a cedat locul geopoliticii şi înţelegem acum că eroii care zburdă prin praful lunar nu sînt decît marionetele politicii. Succesul lui Apollo 11 era doar un dans tematic din spectacolul Războiului Rece. De altfel, odată dovedită forţa Americii, programul Apollo a încetat, lăsînd locul unor ezitante colaborări cu ruşii, mai pragmatice, dar tot pe la marginea vieţii reale. Aşa se face că ziua de 20 iulie 1969 mai e pomenită doar de pasionaţii istoriei paralele, în special de maniacii care susţin că aselenizarea a avut loc de fapt în Nevada, că totul a fost o farsă. Nu contează dovezile, arhivele şi declaraţiile; ca orice instituţie de stat, nici NASA nu are imaginaţia şi energia de a contrazice o teorie atît de fermecătoare. Cu atît mai mult cu cît trăim în epoca în care orice prostie promovată pe Internet devine apr