Căutînd un apartament într-o zonă destul de bine cotată din Bucureşti, am intrat cu speranţă la o familie de muncitori. Mi-a deschis uşa tatăl familiei, însoţit de nevastă şi cele două fete, ambele adolescente. Am păşit pe un linoleum scorojit, salutînd respectuos în timp ce-mi ridicam privirea spre ornamentele din ipsos care încadrau lampa cu multe fasunguri şi un singur bec aprins. Povestindu-mi cum s-a întors din schimbul doi de la IMGB, domnul în trening şi ciorapi albi mi-a făcut turul bucătăriei şi al celor două camere, în care locuieşte de 13 ani. Mi-a explicat că îşi doreşte să se retragă la ţară şi să lase şi fetelor o garsonieră în capitală. Apartamentul, destul de mare şi de bine împărţit, arăta atît de degradat şi de deprimant încît am făcut mari eforturi să urmăresc explicaţiile detaliate ale potenţialului vînzător. M-am dezmeticit brusc din tristeţea care mă învăluise cînd am văzut în baie două găini ciugulind nervos mălai dintr-o cutie de Rama. Grupul sanitar, cum îl numea profesionist gazda, mă făcea s-o iau la fugă calculînd cifrele astronomice la care aş fi ajuns cu reparaţiile ce se impuneau. Proprietarul apartamentului este unul dintre acei puţini care, odată cu industrializarea socialistă, a venit la oraş pentru un loc de muncă, atras fiind de perspectiva unui minim de confort şi de încălzirea centrală. Acestă categorie socială nu a reuşit însă să se integreze în mediul urban. A trece de la o viaţă patriarhală la un ritm de viaţă citadin presupunea un efort de adaptare şi o pregătire prealabilă. Pseudo-orăşenii de tipul proprietarului apartamentului de care am vorbit nu au curajul să reia o muncă cu mult mai dificilă şi mai riscantă. Tatăl celor două fete de care vorbeam şi-a propus să se retragă la ţară şi să-şi încropească o mică gospodărie. "La roşii mă pricep, ardei, pepeni şi apoi le vînd, vedeţi ce bine se vînd acum legumele, ne-om