Dintr-un fund de ţară de unde scriam săptămîna trecută impresii despre străfundurile ţării, am ieşit la "civilizaţie" direct la Cluj, la un colocviu despre "renegocierea identităţilor socio-culturale în post-socialismul est-european". Din afişul cu multe poze mă priveau ţigani, femei, pensionari etc., tot atîtea categorii de populaţie cu "probleme identitare", actori acreditaţi ("trendy", vorba unei colege din Croaţia) ai unor "renegocieri" post-socialiste. M-am pomenit întrebîndu-mă unde sînt muncitorii în toată această poveste? Ei chiar nu au nici o problemă "identitară" de "renegociat"? Drept care m-am hotărît subit - şi mai mult de dragul a tot ce nu este "trendy" - să mă fac eu purtătorul lor de cuvînt, ca să spun aşa. Sau mai degrabă un fel de avocat al diavolului, căci în lumea noastră bună nu prea dă bine să deplîngi problemele muncitorilor care, nu-i aşa, îşi merită soarta. "Viaţa muncitorilor nu este considerată prea adesea ca relevantă pentru o analiză etnografică în actuala Europă de Est", constată şi David Kideckel. Copiii răsfăţaţi ai vechiului regim - şi astfel un fel de metonimie a comunismului -, "proletarii" sînt lăsaţi în prezent într-un fel de purgatoriu al tranziţiei unde trebuie să-şi ispăşească mai întîi păcatele dacă vor să intre în paradisul economiei de piaţă. O etnografie, fie ea şi sumară, a acestui purgatoriu proletar, care adăposteşte o parte considerabilă a populaţiei ţării, devine astfel interesantă - ca să nu spunem direct indispensabilă. Mai întîi este interesant de constatat în ce măsură clivajul muncitor-ţăran mai funcţionează încă în valorizările spontane ale reprezentărilor noastre sociale curente: într-o ţară cu o identitate naţională puternic ancorată în ţărănime, muncitorul apare ca un fel de invadator, eventual adus de-a dreptul pe tancurile sovietice. De-cooperativizarea a făcut - atît şi aşa cum a făcut - dreptate mo