Irina Nicolau îşi imagina lunile anului ca pe nişte pernuţe. Îi plăcea să creadă că poate lua timpul în braţe şi că îşi poate odihni capul pe el. Încerc să-mi imaginez că una dintre pernuţe i-a plăcut atît de mult încît a ales să închidă ochii odihnindu-se pe ea şi să nu-i mai deschidă în lumea aceasta. Din 3 iulie 2002 au trecut alte unsprezece pernuţe, parcă de-atunci mai tocite şi mai greu de peticit, şi s-a scurs deja anul. O regăsesc odihnindu-şi privirea gravă pe pernă şi îmi vine să-i zic: nu te-ai putut linişti pînă n-ai dus şi povestea asta cu moartea pînă la capăt! Cîţiva prieteni, dintre aceia care se încăpăţînează să o iubească, să-i scrie şi să-i vorbească pentru că ea i-a învăţat că "morţii trăiesc cîtă vreme ne aducem aminte de ei", s-au lăsat înregistraţi aducîndu-şi aminte despre ea. Ce avem aici? Prieteni, oralitate, dezordine, reportofon, memorie - parcă o disting deja mai bine pe Irina stîndu-ne alături. Pentru că nu ştiu exact cum ar fi editat ea transcrierea, i-am împrumutat metoda care nu dădea greş niciodată: am decupat şi am lipit după cum ne-a tăiat capul. A ieşit ghiveciul care urmează. Irina, sper să-l iubeşti pentru că altul n-avem. Şi mai cheamă-ne să vorbim cu tine şi peste an - cine ştie, poate începem iar să mîncăm nori împreună.

Şerban Anghelescu: Mă gîndeam că putem vorbi pornind de la ordine şi dezordine. Pe mine mă intrigă de mult dorinţa ei, pe care am suspectat-o aproape întotdeauna, de a spune că face ceva improvizat, spontan, rapid, că bîjbîie şi că rezultatul este un talmeş-balmeş. Anca Manolescu: Asta spunea înainte sau şi în ultima vreme? Şerban: Nu, sînt ultimii zece ani - cred că erau vorbele de după '89. De fapt, a fost o cotitură radicală. Totuşi, ea a fost o energie conţinută care n-a avut libertatea de mişcare, care s-a mişcat printre fisuri. Ioana Popescu: Ba, pardon! Îmi aduc aminte că pînă în '89 avea