Una din concluziile anchetei pe tema "Cum vorbim despre cărţi la televizor" pe care am mai amintit-o cîndva (din revista Lire, mai 2003) este următoarea: "La televizor, nu-i este de ajuns unui scriitor să fie bun, ci trebuie de asemenea să fie un polemist acerb şi un actor dotat." Dacă un scriitor vine şi citeşte în faţa telespectatorilor nişte pagini geniale sau un critic îşi turuie exegeza pe care tocmai a scris-o acasă (genială şi ea), nu am făcut nimic. Televiziunea nu este nici literatură, nici critică literară. Scriitorul adus în faţa camerelor de luat vederi trebuie aproape să uite că este scriitor, să-şi descopere calităţile de actor şi să ofere un spectacol. Altfel e absolut neinteresant la televizor (chiar dacă este fascinant în scris). Pe de altă parte, emisiunile noastre "culturale" trebuie să descopere polemica. Deocamdată, ele nu ştiu ce-i aia. Oamenii noştri de cultură, deşi mulţi dintre ei au opinii divergente (ca să nu mai vorbim de antipatii şi umori), cînd se întîlnesc pe platourile televiziunii se pupă cu toţii Piaţa Endependenţi. E vorba de laşitate, e vorba de "nu ne spălăm lucrurile în public"... La televizor, cu toţii ne zîmbim chinezeşte şi ne pupăm ţoc-ţoc pe ambii obraji. Iar moderatorul ne încurajează să facem asta, ba chiar se arată speriat şi schimbă imediat subiectul cînd se văd în zare norii negri ai unei polemici. Emisiunea culturală nu poate fi altceva decît o colecţie de monologuri triumfaliste, care să vorbească despre minunea că existăm - noi şi operele noastre. Iar cultura este un cîmp de floricele, pe care noi zburdăm, ca nişte mieluşei nevinovaţi ce sîntem. Mai toţi oamenii de televiziune (şi nu numai) îl evocă admirativ pe Iosif Sava. Dar nu iau deloc exemplu de la el: unul din rolurile de bază pe care le juca era de avocat al diavolului. El nu-şi lăsa invitatul prea mult să vorbească despre sine însuşi cît de bun este