Fiindcă nu scap nici un episod
din "saga şansonetei franeze" la TVR Cultural Adusese în cîntec vorbele cele mai normale, cele mai sărace, cele mai deşucheate şi mai dispreţuite, făcînd pe nebunul şi dîndu-se haimana, golan şi sceptic. Aiurea! Avea o nobleţe a sufletului cum nici la dracu' nu găseşti şi credea fanatic în solidaritatea de bistrou, în amorurile trăite prin parcuri în care îndrăgostiţii îşi spun un je t'aime patetic, în acordeoniştii de cartier care nu vor fi niciodată depuşi la Panteon, în frigul marmorei clasice. Zicea despre el că e iarbă rea, că nimeni nu-l poate rumega, că nu se poate face din el coroană de înmormîntare, că nu poate trăi în turmă şi dacă asta pare imoral sau anormal, asta este, şi ce vă deranjează ca să mă iubiţi puţin? Se lua la palme, "mamă, mamă, ce prost am fost!" cînd se îndrăgostise de una, Marinette, care-l lucrase mîrşav: se dusese să-i dăruiască o bicicletă - ea îşi cumpărase un automobil; se prezentase la ea cu un buchet de flori - trădătoarea tocmai îi spunea un je t'adore altuia; cumpărase un revolver s-o împuşte - ticăloasa murise dintr-o răceală rău plasată; luase o jerbă să i-o ducă la mormînt - bandita înviase! "Mamă, mamă, ce prost am fost!" Era dulce amicul. De-al nostru. Tînjea după oarecare tandreţe, dar se prefăcea rece, rău şi cinic, capabil să-i spună femeii iubite: "am onoarea să nu-ţi cer mîna". Ca pe urmă să recunoască, escrocul, că are şi el, ca fiecare, suflet candriu de papugiu şi, după două palme aplicate aceleia, a treia e întotdeauna o dulce mîngîiere. Te puteai înţelege cu el. Făcea pe donjuanul şi, nenorocitul, mărturisea că nimeni nu-i poate lua gustul primei îmbrăţişări, la 15 ani, pe plaja de la Sčte, unde voia să fie îngropat, umbra mormîntului său, de un farmec indefinisabil, urmînd să-i ferească pe amici de insolaţie! Toate aceste nuvele şi schiţe - pe muzică. Melodiile lui ţi se
