* Frida (SUA, 2002), de Julie Taymor "Radicalii sînt periculoşi, dar dau cele mai bune petreceri", spune cineva în filmul Frida. Şi adevărul este că pînă şi Cary Grant ar fi avut ce învăţa despre glamour, de la comuniştii ăştia mexicani. De exemplu, atunci cînd tovarăşul artist Diego Rivera (Alfred Molina) se ceartă pe chestiuni politice cu tovarăşul său în arta frescei, David Alfaro Siqueiros (Antonio Banderas), tovarăşa fotografă Tina Modotti (Ashley Judd) îi cheamă pe cei doi bărbaţi înapoi la problemele serioase: o sticlă de tărie şi un tango cu Tina, pentru bărbatul care trage duşca cea mai lungă. Cîştigă artista Frida Kahlo (Salma Hayek), viitoarea tovarăşă de viaţă a lui Diego (aveau să se căsătorească în 1929, apoi aveau să divorţeze, apoi aveau să se recăsătorească). Şi Frida o dansează pe Tina, o abandonează preţ de cîteva secunde şi un fum de ţigară, iar o dansează, şi în final o sărută pe buze. Văzînd toate acestea, Cary Grant ar fi făcut din două una: ori ar fi explicat că-i e cam cald şi s-ar fi întors în lumea lui - Coasta de Azur, Grace Kelly etc. -, ori s-ar fi lepădat pe veci de prostii capitaliste şi ar fi strigat: "Viva la revolución!". Asta ca să vă faceţi o idee despre exuberanţa molipsitoare a filmului. Această exuberanţă romantică şi comică este în sine un omagiu, adus nu numai Fridei şi lui Diego, energiei şi entuziasmului lor, ci şi unei epoci ale cărei energii şi entuziasme nu mai ştiau cum să se împartă între marile iluzii politice şi marile experimente artistice. De exemplu, montajul cinematografic era lucru mare (şi, pe deasupra, lucru sovietic mare) în anii '20, iar Frida conţine o lecţie excepţională de montaj - secvenţa accidentului de troleibuz din care eroina a ieşit marcată pe viaţă (asta se întîmpla la jumătatea anilor '20; ea avea 18 ani): imaginea Fridei în geamul troleibuzului, chiar înainte ca geamul să se facă ţăndări,