- Istoric - nr. 129 / 4 Iulie, 2003 Privita ca singura garantie a salvgardarii independentei, Unirea a fost enuntata in programul politic al urmasilor intemeietorului de dinastie Basarab I (c. 1310-1352), care s-au intitulat domni "a toata Tara Romaneasca". Inceput de Basarab, accelerat de Mircea cel Batran (1386-1418), care a reunit tarii romanesti muntene, pamantul stramosesc al romanilor dintre Dunare si Marea cea Mare (Dobrogea, 1388), "tarile" Amlasului, Fagarasului, Severinului, intreaga Podunavie, stapanind valea fluviului pe ambele maluri, de la est de Sistov la Caliacra si, in nord-est, "partile tataresti" ("Basarabia" litorala Dunarii maritime) pana in hotarul Cetatii Albe, procesul a fost insa serios stanjenit de amenintarea externa, care s-a manifestat in aceste secole cu deosebita violenta, concentric, la toate fruntariile. Desavarsirea procesului de constituire la vest de Tisa a poporului si statului Ungariei si, indeosebi, fixarea, la sfarsitul secolului al XIV-lea, a granitei cu Imperiul otoman pe Dunare, deci ruperea legaturilor politice cu romanii balcanici, au adus unele modificari conceptiei unificarii "Tarii" (Romaniei Orientale), a tuturor teritoriilor locuite de romani, o restrangere a "ideii dacice", din punct de vedere teritorial, la unificarea Moldovei (Valahia Mica), a Tarii Romanesti (Valahia Mare) deja unificata cu Dobrogea ("Alualak"), a Transilvaniei ("Valaquia Tran Siuana"), Banatului ("Valaquia Cisalpina"), a "tarilor" Maramuresului si Crisanei, in constiinta romanilor nord-dunareni si a carturarilor umanisti ai Europei secolelor XV-XVI, parti ale "Tarii unice" care "odinioara a fost Dacia"(Antonio Bonfini) lui Decebal, renuntandu-se la "Vlahia care este Tara lui Asan" (cum numeau occidentalii Imperiul Asanestilor, datorita caracterizarii lui Wilhelm de Rusybroeck) in care turcii, la sud de Dunare, operau masive transferuri de popu