Din cînd în cînd bine ar fi să întoarcem spatele realităţii, să o ignorăm o clipă baremi. E vremea să mai şi uităm de ale noastre astea urîte. Viaţa toată nu e doar un morman de exasperări, de directive. Trag nădejdea că o să găsim vreme şi pentru altceva în timpul pe care fiecare dintre noi îl alocăm cititului. Poate reuşim să citim şi altceva decît ce mai fac corupţii noştri, ce mai spun demagogii noştri despre corupţii noştri, ce mai spun şi cum hermeneutizează pe tema propriei inocenţe tot felul de mari şnapani naţionali care au jefuit, ţepuit, încasat şi decontat. Nu e uşor şi nici nu e recomandabil, sînt conştient că trebuie să stăm cu ochii pe ei, pe corupţii şi pe lucrările lor cele multe şi să ne luptăm zi de vară pînă-n seară. Să tot zicem, să tot cerem justiţie, transparenţă, adevăr: cu obsesie, fără odihnă, ca să nu ne copleşească de tot hoţii, ca să nu ajungem minoritari şi oaspeţi într-o lume care nu ne mai aparţine. Numai că totuşi, zic, din cînd în cînd e vremea să privim detaşaţi şi normal lumea normală din ţările cele normale. Rîndurile care urmează descriu asemenea realităţi dintr-o lume în care Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie, spre exemplu, nu are de dat socoteală că nu ascultă de comenzi politice, iar hoţii n-au dat buzna prin funcţii publice. * Te uiţi la anunţul de pe poarta castelului, îi zice Schloss Lindich casei aceleia de dincolo de gard, de dincolo de aleile cu pietriş, de arbuştii printre care vezi ceva cu o arhitectură oarecare, un castel de vînătoare, adică Jagdschloss Lindich, construit la 1741 de Ludwig, un domn prinţ al locului. Clădirea a fost să fie reşedinţă princiară şi casă de oaspeţi - Fürstensitz und Gästehaus. Tot acolo, în marginile tăbliţei din poartă, apar în paranteză numele H. Berlioz şi Franz Liszt: "or fi locuit pe aici", îţi zici. În apropiere e un restaurant cu terasa pustie; te aşezi la o masă din l