* Unul dintre amanţii celebri ai Bucureştiului, bărbat între două vîrste, cu nenumărate succese erotico-sentimentale la activ şi aproape nici un eşec la pasiv, mi-a vorbit într-o seară, în faţa unei sticle de vin, despre femei - subiectul lui preferat. La un moment dat, cu o voce de Al Pacino dîmboviţean, a zis o vorbă mare: "din nefericire, sînt suficient de slab ca să fac promisiuni foarte uşor, dar, din fericire, sînt suficient de tare ca să nu le respect". Am rîs la auzul acestor vorbe cu parfum de paradox care, în fapt, mărturiseau filozofia de viaţă, devenită strategie de atac, a acestui Casanova notoriu. I-am promis că o să-l evoc, odată, într-unul din micile mele texte din Dilema (apropo, ca orice amant de succes care ţine la "imaginea" lui, amicul meu citeşte Dilema cu regularitate şi cu mare plăcere) şi s-a bucurat. Iată, a venit momentul să o fac. Într-o ţară în care ideea asemănării dintre politică şi cea mai veche meserie din lume e de domeniul cunoaşterii publice de bază, paralela între politician şi amant se impune de la sine. * A face promisiuni în politica românească, e ca şi cum te-ai arunca într-un bazin în care nu ştii prea sigur dacă e apă sau nu. Dacă e, apa amortizează căderea într-un mod răcoros şi totul se transformă într-o plăcere. Dacă nu e, corpul aflat sub imperiul gravitaţiei izbeşte cimentul crăpat de pe fundul bazinului şi această întîlnire e cu adevărat neplăcută. "Politicianul adevărat" în accepţiunea românească a sintagmei, ar fi cel care sare în bazin cu zîmbetul pe buze şi, fie că a găsit acolo apă, fie că nu, iese cu acelaşi zîmbet şi mai sare o dată şi încă o dată şi tot aşa. În cele mai multe cazuri, zîmbetul e însîngerat de ciocnirea frontală cu cimentul şi poţi distinge mincinosul de cel sincer după asta: mincinosul are sînge pe faţă. * Mi se pare alarmant faptul că în România oamenii s-au obişnuit cu minciunile campa