"Boema, odioasa, imunda boemă ucide şi adesea nu numai la figurat." Stomacul meu, bunăoară, zăcea răpus, dimpreună cu intestinele, sfincterele, ficaţii, creierii şi, în consecinţă, toată inspiraţia - tocmai vineri, termenul de predare a articolului. Era imediat după ziua mea. Împlinisem fix 35 de ani. "Nu, dar în sfîrşit mă răzbise. De o lună, pe tăcute şi nerăsuflate, cu nădejde şi temei, o dusesem într-o băutură, un crailîc, un joc. În anii din urmă, fusesem greu încercat de împrejurări; mica mea luntre o bătuseră valuri mari. Mă apărasem prost şi, scîrbit de toate peste măsură, năzuisem să aflu într-o viaţă de stricăciune uitarea"... Mi se aduse aminte că, haidi, totuşi, hatîr, încă mi se mai îngăduie să înjgheb niscaiva rînduleţe la temă, pînă în zorii zilei de azi, luni, treizeci a şasea. Aşa că, scuturîndu-mă de farafastîcurile mateine (le puteţi lua ca un "tribute to..."), mă aplecai direct spre cestiune. În cele ce urmează va fi vorba despre mine şi despre frăţiorul meu Adi. Mi-e tare drag. O vreme am locuit alături, uşă lîngă uşă, în Grozăveşti, căminul A, etajul I. După ce s-a deschis la Şorlei (nu "Shorley's", ca acum), treceam pe acolo cam seară de seară. Tot aşa, un an de zile şi ceva. La început, în cîrciuma de pe "Econom Cezărescu" nu erau decît 4-5 mese prăpădite din tablă şi un godin care mai mult afuma decît încălzea. Pe urmă, deschizîndu-se şi terasa, a fost chiar bine. Rămîneam pînă-n zori, pînă cînd un huruit enorm ne făcea să zicem: "S-a crăpat de ziuă". Din boxele sparte urla Queen cu "Show must go on", iar spectacolul nostru chiar trebuia să continue. Aşa a şi fost. Nişte ani de zile, purtaţi de ale vieţii valuri, nu ne-am mai văzut. Inevitabil, s-ar zice. Iată, însă, că într-o zi ne-am regăsit - becheri amîndoi - şi de atunci chiar am devenit frăţiori. Am luat-o iarăşi de la capăt. Noctambuli ireductibili, ne-am încăpăţînat să bîntuim