Primesc săptămînal cîteva sute de mail-uri. Oameni care au ceva de spus, de întrebat, de rugat. Printre ei, de-a lungul timpului, am întîlnit cîteva personalităţi de excepţie, indivizi a căror semnătură o aştept de fiecare dată cînd deschid cutia poştală. Mi s-a întîmplat, şi nu o dată, să am suite de "dialoguri" via e-mail de o sinceritate incredibilă cu persoane cărora nu le cunoaşteam decît un amărît de nick-name. Habar n-am cum şi de ce se produce lucrul acesta, cum se poate să-i spui unui străin cu care nu împărtăşeşti decît spaţiul virtual al Internetului lucruri pe care, poate, nici celui mai bun prieten nu i le-ai destăinuit pînă atunci? Cum e posibilă o asemenea stare? Ce resorturi nebănuite ale fiinţei mele declanşează apetitul pentru "comunicarea" atipică şi mai ales anonimă prin e-mail? N-o să ştiu niciodată, dar, la urma urmei, întrebările de mai sus sînt oricum retorice... Cel mai straniu lucru mi s-a întîmplat în urmă cu cîteva luni. Corespondam prin e-mail de ceva vreme cu un amic din Cluj. Pe parcursul unui an schimbaserăm cîteva mii de mesaje, de la cele mai banale pîna la scrisori serioase, de cîteva zeci de pagini. Încet-încet, corespondenţa noastră trecuse de la anoste reflecţii pe marginea întîmplărilor cotidiene la mesaje care pătrundeau dincolo de ceea ce îndeobşte lăsăm să se vadă din fiinţa noastră pentru cei din afară. În felul acesta, absolviţi de povara destăinuirilor faţă în faţă şi eu, şi el am putut spune tot. Angoase, frămîntari, stări. Animaţi de ideea că am descoperit locul în care gîndurile pot evada fără probleme, ne-am lăsat prinşi, mai întîi în joacă, dar apoi din ce în ce mai serios, în ceea ce am ajuns să numim la un moment dat, "jurnalul virtual" al fiecăruia. E o experienţă unică să scrii mail-uri ca într-un jurnal. E un exerciţiu care testează limita sincerităţii, încrederea în celălalt, dar, peste toate acestea, st