In Postmodernist Fiction (1996), Brian McHale defineste textul schizoid ca fiind textul dublu, despicat pervers in diferite moduri pentru a contine doua discursuri paralele. Exemplificat prin creatii ale lui T.S. Eliot, Vladimir Nabokov, Flann O’Brien, Raymond Federman si Alisdair Gray, el ramine, in varianta McHale, redus la asocieri verbale in aceeasi limba, desi inserarile se pot face atit in limbi diferite, cit si in coduri diferite (verbal/ vizual). E adevarat ca un asemenea discurs ridica dificultati de lectura, in sensul ca cititorul trebuie sa decida care este textul principal, cu care dintre ele incepe lectura si daca citeste fiecare text pina la capat sau abordeaza o decodificare fragmentata prin alternarea lecturii. Totusi, in opinia mea, un asemenea discurs nu este cu adevarat schizoid pentru ca procesul decodificarii sale nu este blocat. Cititorul poate relativ usor ordona configurarile fictionale intr-o schema finala, chiar daca piedicile sint repetate la unul sau mai multe nivele ale naratiunii si cumularea „bilbiielii“ face inoperante toate sau o parte din cele patru tipuri de ordonare textuala (dupa Brooks si Warren: logica, temporala, spatiala si emotionala).
Dar daca cititorul se doreste cu adevarat un vinator de sensuri si daca vrea sa se avinte pe drumul nu tocmai lipsit de asperitati al duplicitatii, va sti cum sa isi activizeze capacitatea de a prelucra informatia, sa isi valideze interpretarile si sa isi dezvolte un comportament autoreglator. In general, autorul ii sta alaturi si il ajuta sa ajunga in cele din urma sa savureze placerile oferite de structurile ambigue ale textului: placerea de a descifra, placerea de a fi activizat si placerea de a ajunge complice cu autorul, in spatele unui narator sau personaj necreditabil.
Simbolic, drumul parcurs de cititorul prins in spectacolul fals schizoid este drumul intortocheat al
