Vocaţia de traducător

Ignoraţi de cei care citesc o carte tradusă ca şi cum ar fi fost scrisă în româneşte şi - ceea ce e impardonabil - şi de recenzenţii care abia dacă le menţionează (cînd le menţionează) numele în trecere, traducătorii de literatură au o soartă ingrată. Ei nu devin vizibili decît atunci cînd traducerea e de tot proastă şi deranjează la lectură. Din păcate, apar şi multe traduceri de acest fel, chiar la edituri de prestigiu. Cronicarul ştie din experienţă cît de greu e să "repari" un text stîngaci şi plin de erori; mai simplu ar fi să-l rescrii cap-coadă. Şi sînt redactori "maniaci" care chiar o fac, anonim şi gratis, confruntînd cu originalul, restabilind sensurile, topica şi marca stilistică, dar ei aparţin "şcolii vechi", care mai avea cultul muncii bine făcute, nişte fraieri care pun mai presus de retribuţia ei (mică) pasiunea pentru profesie. Ei ştiu cel mai bine că traducerea e o muncă de creaţie mai dificilă decît se crede în general şi de ceea cu atît mai mult sînt de apreciat traducătorii buni, fără de care publicul românesc nu ar avea acces la opere importante ale literaturii clasice şi contemporane. Nu întîmplător aceşti traducători buni, activi azi, sînt ei înşişi prozatori, poeţi, eseişti sau universitari specializaţi pe cîte o arie lingvistică. Sau redactori de editură cu mare experienţă. Gîndindu-ne să-i numim aici, ne-am dat seama că sînt totuşi destui: ne-ar umple tot spaţiul. Ei merită un amplu articol separat în corpul revistei. l Traducătorii, cum spuneam, sînt grav nedreptăţiţi. De la un timp însă, în ADEVĂRUL LITERAR ŞI ARTISTIC, Elisabeta Lăsconi publică număr de număr convorbiri cu reprezentanţi străluciţi ai acestei categorii de scriitori altruişti, care spun în esenţă adevăruri asemănătoare despre munca lor. Iată, de exemplu, ce spune în nr. 670 Irina Mavrodin: "Simt traducerea ca pe un exerciţiu de creaţie, da