Victor Frunză a avut buna idee de a reedita o carte ( ?), mai degrabă o prea lungă listă de neagră amintire, intitulată Publicaţii interzise, apărută în 1948, care avea să fie ea însăşi interzisă, chiar distrusă, ca un document secret ce era, dar înlocuită periodic până în 1989 cu altele mai modeste, conţinând autorii şi operele excomunicate ale momentului respectiv. Exemplarul ce l-a avut la dispoziţie pentru ediţia anastatică de azi pare să fie rarisim, dacă nu unic. Parcurgându-l, noi, care, din păcate, i-am fost contemporani, prin efectele lui, ne dăm încă o dată seama de absurdul orwellian în care am trăit 45 de ani, de greaua sentinţă de condamnare la care am fost supuşi ca popor, intraţi în robia comunismului, sentinţă extinsă deopotrivă asupra spiritualităţii, a culturii ce trebuia să fie "modelată" după tiparele cuceritorului, transformată pri mistificările cele mai grosolane şi mai ales interzisă, dacă nu sortită pieirii. Este epoca inchizitorială în care se ard sau se aruncă la gunoi biblioteci şi arhive ale marilor familii şi ale marilor intelectuali, în care se pun sub şapte lacăte actele noastre de identitate naţională, documente şi studii fundamentale, ce ar fi urmat în continuare să ne apere drepturile istorice, să ne înfăţişeze în faţa lumii ca un popor european, cu o cultură ce ajunsese în interbelic să fie pe multe paliere, sincronă. Dar instaurarea comunismului după 1945 ne-a întrerupt mersul ascendent, ba ne-a împins cu numeroase decenii în urmă, impunându-ne o gândire simplist-primitivă, menită să ne reducă la condiţia unor fiinţe depersonalizate, elementare, dar bune de muncă, şi care, printr-o politică ingenios-diabolică, erau programate să li se şteargă memoria. Şi Cartea cărţilor interzise, aşa cum o intitulează în ediţia lui Victor Frunză ( 500 p. cu aproximativ 8000 de titluri ţintuite la stâlpul infamiei) îşi propunea să servească din pli