Undeva, în Ţara Soarelui-Răsare, se spune că există o grădină de statui în care fiecare dintre noi îşi poate întîlni imaginea. Avem, cu toţii, acolo, un cap sculptat care ne seamănă. Cei care vor să ştie cum arată cu adevărat nu trebuie decît să spună adevărul atunci cînd, la fiecare bifurcaţie, au de răspuns la o întrebare. De altfel întrebările înscrise pe tăbliţe sînt simple: bărbat-femeie, vîrsta între atîţia şi atîţia ani, rasa cutare, zona geografică, meseria din cutare categorie, căsătorit sau celibatar, divorţat o dată sau de n ori, cu copii sau fără, cu probleme din cutare categorie sau nu aproape ca la orice formular administrativ. Diferenţa este că, în loc să scrii răspunsul într-o rubrică liniată, o iei la dreapta sau la stînga, pe un drum care te conduce tot mai departe, tot mai adînc, dinspre marginea grădinii către miezul ei, la întîlnirea cu tine. Cînd întrebările se epuizează, ajungi în faţa unui bust care este oglinda ta de piatră. Dar nu una neutră, flatantă, inexpresivă, ci una care spune tot. De-a lungul lungului drum al vieţii, repetat acum în grădină într-o formă sintetică, ţi-au fost imprimate trăsături de caracter pe care statuia le afişează, chiar dacă tu le ascunzi: superficialitate, ipocrizie, cinism, laşitate, mînie, încrîncenare, răutate, obtuzitate, egotism, invidie sau poate linişte sufletească, blîndeţe, entuziasm, înţelepciune, altruism, veselie, inocenţă sau, cel mai des, un amestec de trăsături atrăgătoare sau dezgustătoare. Totul este scos la suprafaţa pietrei şi exagerat, ca să nu încapă nici o îndoială ce înseamnă. Se pare că mulţi dintre cei care ajung în inima grădinii ( şi în miezul lor) sînt îngroziţi de propria imagine, nu o cred, se întorc din drum, trişează, îşi povestesc viaţa în alt mod, cu alţi paşi, o îmbunătăţesc, dar grădina nu permite minciuna şi nu-ţi dă satisfacţie dacă înşeli.

Cum ar apărea oare, înt