Am încercat să mă retrag tot mai mult din lume. Să fragmentez, într-un fel, legăturile cu agitaţia şi cu derizoriul ei. Stau şi-mi construiesc propriile imagini, îmi populez curtea cu oamenii pe care îi iubesc necondiţionat, îmi trec în revistă cu voluptate amintiri extraordinare. E mai igienic. Cînd trebuie să ies din acest spaţiu, din mine, totul capătă un ritual medieval, am senzaţia că se aude zgomotul lanţurilor care coboară punţile din lemn şi pregăteşte o plecare misterioasă şi precipitată. Am învăţat, în ultimul timp, să privesc unde trebuie. Un călugăr zen-budist mi-a şoptit, printre altele, un lucru pe care mă străduiesc să-l pricep şi să nu-l uit: "dacă priveşti unde trebuie, ai să vezi lumea toată ca pe o grădină." Mă gîndesc tot mai mult la cei dragi din jurul meu, la prietenii mei, adică, şi ştiu că am avut noroc. Nimic nu pare întîmplător, legăturile devin vizibile uneori, faptele mi-au revelat întîlniri extraordinare asupra cărora mi-am propus să poposesc mai des. Este un subiect care mă interesează, despre care am mai vorbit şi care mă ancorează în intimitatea fiinţei mele, în ceea ce sînt eu cu adevărat. Succesiunea unor date, unor energii speciale, unor coincidenţe m-a determinat să scriu aceste rînduri. Cu drag şi dor.

Prin mai, fără să ştiu de ce, am luat de pe raft caseta video cu George Constantin şi am revăzut, a cîta oară, filmul tulburător făcut de fiul său, actorul Mihai Constantin. Nici nu mai ştiu dacă ascultam tot ce se spunea. Îl urmăream doar pe acest timid vulcanic. În cele mai mici gesturi, în detaliile în care îşi compunea mirarea, în felul în care îşi grada erupţiile pe scenă şi în fiinţa sa locuită de imens talent, de vulnerabilităţi. Genial. Mi-am dat seama că peste cîteva zile ar fi împlinit şaptezeci de ani... Am regretat imens că nu a fost timp să ne cunoaştem, să stăm de vorbă sau să tăcem împreună. Am avut un răg