Detectivistică literară

Preface astăzi traseul bio-bibliografic al lui Alexandru Monciu-Sudinski seamănă mai degrabă cu un demers detectivistic, decît cu unul de istorie literară. Cititorul interesat de evoluţia unuia dintre cei mai talentaţi prozatori români ai anilor ’70 are de furcă încă de la identificarea numelui: grafiat cînd Monciu-Sudinski (1971, la debutul, cu schiţe şi povestiri, în volumul Rebarbor), cînd Monciu-Sudinschi (1973, pe coperta celei de-a doua cărţi, de false reportaje, Caractere), acesta rezonează cu cel al lui Macedonski şi aduce aminte de ţinuturile poetice imaginate de Dimitrie Stelaru şi Constant Tonegaru.

Nimic poetic, însă, în destinul unui autor căruia PCR i-a retras din librării tirajul volumului de debut, dîndu-l apoi la topit, pe motiv că "oferea o imagine neagră asupra realităţii socialiste" (Laurenţiu Ulici - Literatura română contemporană, Bucureşti, Eminescu, 1995, p. 364); prea puţină poeticitate şi în filarea şi avertizarea sa de către Securitatea ceauşistă, "ca urmare a adeziunii sale la programul lui Paul Goma" (Mihai Pelin -Opisul emigraţiei politice, Bucureşti, Compania, 2002, p. 220); încă mai puţin lirism în greva foamei pe care autorul o declară în 1978, în semn de protest faţă de arestarea politică şi internarea psihiatrică abuzivă a lui Cezar Mititelu, un fost coleg de la Facultatea de Filosofie ("În ceea ce priveşte convingerile sale - scria Monciu-Sudinski atunci despre Mititelu -, mă tem că nici un psihiatru de penitenciar nu-l va putea vindeca!" - în Virgil Ierunca, Postfaţă la Rebarbor, Bucureşti, Ileana, 1997, p. 133). De altfel, la capătul acestui ultim eveniment, Monciu-Sudinski este obligat să plece din ţară, alegînd exilul în Suedia (1978). După 1977 şi reprimarea miliţienească a mişcării Goma, metoda "exilării" semi-forţate a disidenţilor (prin presiune şi şantaj) le oferă autorităţil