Într-o perioadă ce începea a fi fastă pentru literatura română de sub comunism, printre veştile bune ce se îmbulzeau ( ar trebui să amintesc aici măcar vreo cincisprezece nume de poeţi care au debutat între 1960 şi 1965), lirica română primeşte un dar neaşteptat cu doar unele poeme publicate prin "Viaţa Românească": debutul cu un volum de Versuri, în 1966, al unui poet de patruzeci de ani, Leonid Dimov ( 1926 1987), un veritabil "maestru necunoscut", cum îl desemnează Mircea Iorgulescu într-o prefaţă mai târzie. El este, alături de Dumitru Ţepeneag, iniţiator al curentului "oniric" adevărată şcoală de libertate creatoare faţă cu regimul ce arăta, pe atunci, o faţă vremelnic mai umană.
Avantajele pe care visul le oferă modului poetic dimovian sunt mai multe. Mai întâi, o infinită capacitate de "levitaţie" lirică, apoi înlesnirea asociaţiilor celor mai libere: ruperile de ritm, oglindirile capricioase în cele mai neaşteptate suprafeţe de răsfrângere, arborescenţele stupefiante. Căci Leonid Dimov este un narator, de cele mai multe ori el povesteşte ceva, despre sine şi despre alţii, unul din farmecele textului fiind tocmai capricioasa înlănţuire a episoadelor, răsturnările derutante de planuri, oprirea naraţiunii în cele mai neaşteptate puncte de pe parcurs. Se manifestă o irepresibilă plăcere de a inventa, de a numi lucruri, stări, fenomene. Sensurile unei poeme sunt şi nu sunt cele la care par a trimite versurile. Cu fiecare "surpriză" pe care ne-o provoacă, Dimov ne previne despre pluralitatea infinită a lumii şi a lumilor posibile.
Personajele să le zicem aşa ce se ivesc în naraţiunile lirice ale acestui poet amintesc întrucâtva aglomeraţiile onirice din filmele lui Federico Fellini, cu o deosebire: la Dimov, ele nu sunt dispuse doar în planuri eşalonate ale câmpului vizual, ci par a se afla concomitent în mai multe dimensiuni matematic posib
