Patru mii de semne în faţă şi nici un gînd în minte. Singur, în faţa imensităţii albe a paginii, te simţi ca un naufragiat în mijlocul oceanului, care a abandonat pînă şi speranţa unei salvări divine. Fiecare articol pe care îl scrii este o străbatere a deşertului. De fiecare dată cînd începi, te întrebi dacă vei găsi suflul necesar să umpli blestematele de pagini albe. Ai două, trei idei în cap, eşti convins că ele vor atrage altele, te arunci în pagină ca în bazin, ratezi începutul, ştergi tot, o iei de la capăt, nu eşti în cea mai bună zi a ta, în fine, merge, dă-i înainte. Bună sculă calculatorul. Poţi să asculţi şi muzică la căşti în timp ce scrii. Priveşti peste CD-urile de pe etajera din stînga. Inima clichează, iar mîna îl apucă automat pe cel pe al cărui cotor scrie Miles Davis, Lift to The Scaffold. De ce acesta şi nu altul? Habar n-ai. Acesta eşti tu, cel de azi. Un tip de patruzeci şi trei de ani, care a ratat tot ce era de ratat ( cariera, familia, marea iubire), trecut încetişor, pe nesimţite, de la statutul de mare speranţă, cu viaţa în faţă, la cel de matur deziluzionat, cu privirea îndreptată tot mai des spre opţiunile greşite ale trecutului.

Trompeta lui Miles se tînguie, iar tu te gîndeşti la tes vingt ans. Atunci nu aveai probleme cu inspiraţia. Erai ludic, şarjai, aveai impresia că ştii totul, nu era loc de incertitudini. Fredonai cu Juliette Greco, Non, Monsieurs, je n’ai pas vingt ans cu întreaga greutate existenţială a celor douăzeci şi patru de ani ai tăi, ascultai Pink Floyd şi Dire Straits, Bruce Springsteen, Yves Montand şi Serge Reggiani şi-i făceai zob pe alde Aurel Mihale în cronici trimise la "Orizont" despre care astăzi nu mai ştii cu siguranţă dacă au fost sau nu publicate. Dar ce mai ştii tu astăzi cu siguranţă? Ai ajuns să te îndoieşti şi de lucrurile cele mai banale, pentru care în trecut ai fi fost în stare să pariezi