Până la urmă de ce nu s-ar scrie şi despre literatura proastă? Măcar din când în când. La cursul de teoria literaturii un profesor ne compătimea că nu avem timp să citim şi cărţi proaste. Să scrii despre ele poate fi un exerciţiu interesant, cititorilor le place "intransigenţa" şi execuţia critică în public, scriitorii luaţi în discuţie se mulţumesc cu faptul că le apare totuşi numele în revistă ( cum recent relata o astfel de discuţie Ioana Pârvulescu într-o Cronică a optimistei), iar ceilalţi scriitori, din motive prea evidente, se vor simţi un pic mai bine.

M-am întrebat întotdeauna de cât e nevoie pentru a fi poet. Ce anume poate face dintr-un versificator sau un grafoman un poet adevărat. Mircea Cărtărescu, de pildă, spunea undeva că oricine ar scrie chiar şi un singur poem bun, poate fi considerat poet şi nimeni nu poate contesta asta. Alţii, mai puţin generoşi, ridică ştacheta la cca 15-20 de poeme reuşite. Pe de altă parte, cu toţii ştim versul "partir cîest mourir un peu", dar cine mai ştie ( dacă a ştiut vreodată) cum îl cheamă pe acel poet intrat în istorie măcar cu acest splendid vers. Galant ca întotdeauna, Borges spune că poetul care ţi se pare prost şi nu-ţi place pur şi simplu nu a scris pentru tine. Cu alte cuvinte, chiar şi cel mai îngrozitor poet are un public al lui sau, cum ar zice Pascal Bruckner, "Kitschul unora e fericirea altora" Ştim că, în absolut, emoţia artistică e una singură. Plăcerea intensă, chiar şi naivă, pe care un copil o resimte citind Jules Verne, să zicem unul din favoriţii mei, oricum , nu este cu nimic mai prejos de un Proust savurat inteligent şi la fel de intens. Diferenţa constă numai într-o anumită vârstă care nu e deloc numai biologică. Contează mai puţin cine, cum, ce o produce, important e ca emoţia să se producă şi să fie puternică. Arta e destul de democratică, după Dante, o pâine din care unii mănâncă mi